Spun ”aparent”, pentru că așa stau lucrurile. Deocamdată, de la suprafață, Georgescu a răsărit din ”neant”, iar sociologii chiar au vorbit, încercînd să justifice absența lui din ”sondajele” anterioare primului tur, de o ”spirală a tăcerii”. Eu cred că a fost numai o spirală a prostiei și autoamăgirii, a arhicunoscutei rețete de ”manipulare prin sondaje”, singura pe care o cunosc și pentru care sînt plătiți regește, odată la patru ani, de comanditarii lor politici. Dar mașinăria asta mică a fost măturată de tăvălugul rusesc. Spre deosebire de războaiele interne, aprige, dar cu mize mărunte, în perspectiva a ceea ce s-a întîmplat la alegeri, chiar și grosieră și străvezie, așa cum a fost manipularea la care au recurs rușii în strategia lor de peste hotare, prima țară ”de test” fiind România (căci Republica Moldova a fost iarăși, după părerea mea, o ”țintă falsă”, după modelul ”teroristului cibernetic” israelian și Geoană), a avut un rezultat de mare finețe și neașteptat: i-a dat totuși libertatea celui supus manipulării ca măcar să aibă senzația că lui i-au venit ideile și că libertatea de gîndire și de decizie nu i-au fost cumva știrbite. Georgescu nu e alegerea Moscovei, ci a majorității românilor. Acesta e de de fapt marele succes al acestui test. Pentru că, așa cum se știe și am mai spus, în legătură cu cazul în speță, dar n-a stat nimeni să mă audă, ”a manipula” înseamnă, în fond, ”a conduce” – un om, un grup de oameni, un popor spre o anume decizie care e, de fapt, în contradicție cu interesele sale reale. Deși, după definiția clasică, manipularea înseamnă ”a duce în eroare cu bună știință și a obține un succes într-o dispută, prin mijloace ilicite din punct de vedere logic”, manipularea rusească a acționat după propriile ei reguli (ale sufletului slav, adică) și n-a mai mizat pe ”logică”, ci pe sentimente. Și aici a cîștigat. A speculat sentimentul nostru real de mîndrie, adesea jignită la masa Europei, ca și la Washington. Noi nu prea suportăm nici ca persoane să ne cunoaștem limitele, iar atunci cînd vine cineva și ne spune că sîntem frumoși și deștepți, îl iubim imediat. Așa a ajuns cel puțin jumătate din România să-l iubească pe Călin Georgescu, în vreme ce, oarbe, partide de-a valma cu instituții se certau numărînd tacîmurile de pe masa puterii, care pe nesimțite a fost ocupată de cel mai neașteptat client: omul rușilor.
Mă întreb de ce sînt unii atît de surprinși și îmi dau singur răspunsul. Pentru că nimeni, nici cei care ar trebui să o facă, deși sînt plătiți pentru asta în numele ”siguranței naționale”, nu se obosește măcar să citească, nici să facă o minimă documentare și analiză – nu paralele istorice complicate, ci măcar o citire în diagonală a istoriei recente. Atît și ar fi fost deajuns pentru a decripta cucerirea României fără niciun glonț de către noua Armată Roșie, formată dintr-un singur om. Mulți dintre cei care se întreabă ce e cu Georgescu, dintre cei care spun că nu e adevărat, n-are legătură cu rușii, n-au decît să facă un lucru elementar. Să citească. În Russia Today din 14 iunie 2016, apărea un articol despre Călin Georgescu, apreciindu-se că el ar fi un foarte bun prim-ministru al României: ”Dr. Călin Georgescu va fi viitorul prim-ministru al României”, se titra acolo. Articolul suna astfel: ”Dr. Călin Georgescu este, acum la începutul mileniului III, cel mai mare expert în dezvoltare din toți cîți există în lume. Doctorul Georgescu asta știe să facă: să elaboreze strategii de dezvoltare şi să creeze nivel de trai ridicat, în orice țară a lumii, indiferent de poziția geografică şi de resursele naturale pe care le are. Conferințele dumnealui arată în același timp o personalitate cu o cultură bine structurată şi un diplomat de talie mondială, cum probabil România nu a mai avut în ultimul secol. Cunoscător în amănunt al doctrinelor politice şi economice, dar şi extrem de informat în privinţa trendurilor geopolitice, doctorul Georgescu, fără îndoială un strateg absolut, știe mai bine decît oricine încotro se îndreaptă lumea şi dacă România are sau nu viitor”. De partea ”Rusiei de azi”, firește. Și iată că are, mai mult decît sperase propaganda rusă din urmă cu opt ani.
Contextul de atunci, din 2016, era unul diferit. Ne aflam la capătul unui deceniu de politică franco-germană pro-rusă, dusă de cuplul Merkel-Sarkozy, încheiată cu cedarea Crimeei către Federația Rusă. Încurajat de gestul împăciuitor al Europei, care a protestat formal la un rapt similar ca gest cu acela împtotriva Cehoslovaciei în 1938, Putin a repetat figura, la o întîlnire-test care a avutl loc la Paris, în 9 decembrie 2019. Atunci a avut un rendez vous mai mult decît amical cu cuplul franco-german Merkel-Macron, la care a participat și proaspătul președinte ales al Ucrainei, Volodimir Zelenski. Cel din urmă a fost tratat ca un chelner, la conferința de presă de la finalul întîlnirilor nici n-a fost salutat de ”cei trei mari”, Putin i-a întors chiar ostentativ spatele și a crezut probabil că va putea face în Ucraina ce vrea. Dar s-a înșelat, pentru că nu putea înțelege cum stau lucrurile în democrațiile occidentale, unde poporul are și el un cuvînt, și nu hotărăsc doar liderii. Se pare că în fine a înțeles, la capătul a peste o mie de zile de război în Ucraina că mai e și poporul, care nu poate fi ignorat și a ales, ca în cazul ”invaziei din România” să lase poporul să aleagă, după rețeta care-i place. Și i-a gătit ”borșul rusesc” în oală tradițională de lut, românească. Cu o mămăliguță care a explodat, zice-se, într-o ”spirală a tăcerii”. Cam ca Brexit-ul, alimentat de Cambridge Annalityca, pentru cei ce mai știu istorie recentă și studiază științe politice, nu doar pentru diploma care le asigură bani din sondaje sau salarii de ofițeri SRI.
Mai întîi, din această rețetă nu putea lipsi ”omul religios”. Crucile largi ale lui Putin din catedrala patriahală, sub privirile unui patriarh Kirill mai războinic decît liderul politic, în vreme ce cad bombele peste Ucraina nu puteau lipsi din arsenalul lui Georgescu. După invadarea Ucrainei, noua ”teologie” a puterii ruse trece prin ”filtrul spiritual” al ”întîistătătorului” Bisericii Ortodoxe Ruse, care a ținut slujbe de amploare, televizate la Moscova, pentru a binecuvînta trupele rusești care plecau la război. Kirill a pomenit nu odată în predici că războiul purtat de Kremlin este un război cu o dimensiune ”metafizică”, cu privire la viitorul creștinismului. „Ceea ce se întîmplă astăzi este mult mai important decît politica. Vorbim despre mîntuirea umană, despre unde va ajunge omenirea și de care parte a lui Dumnezeu Mîntuitorul”. Un Dumnezeu care este neîndoielnic de partea rușilor – se subînțelege. De fapt, rușii nu au renunțat la ”bolșevism”, ca tip de comportament. L-au înlocuit însă pe Lenin, perimat, cu Iisus Cristos și au trecut de la marxism la teologie.
Rețeta patriarhului Kirill nu putea fi aplicată în cazul unui ”agent de influență”, pregătit să ia puterea în România. În cazul lui Georgescu, s-a apelat la ”bazele teologice” ale putinismului, care își au rădăcinile în scrierile lui Nikolai Berdiaev, marele gînditor și teolog rus. Deși acesta a murit în exil la 24 martie 1948 în Franța, fiind pe listele negre ale regimului pînă la căderea comunismului și scrierile sale au fost interzise în URSSS, spusele marelui teolog au pătruns adînc în toate mediile ruse, mai întîi în formă de samizdat, iar în vremea lui Putin în tiraje de masă. Pe baza unor citate trunchiate din Berdiaev și clasici ruși, propaganda Kremlinului a construit un soi de nou ”catehism” al rusismului, care a înlocuit ideologia comunistă. ”Prietenia între popoare” a epocii comuniste a fost înlocuită prin ”pan-ordotoxismul” slav și Berdiaev l-a înlocuit cu succes pe Marx. Ideile sale parafrazate și fără a mai fi citate, au devenit un bun comun, în discursul politic al Moscovei. Iară ce scria Nikolai Berdiaev în februarie 1948, cu puțin înainte de muri, ca un fel de testament: ”Întreaga conştiinţă slavofilă n-a fost cuprinsă de vrajbă faţă de cultura europeană, ci faţă de civilizaţia europeană. Teza conform căreia Occidentul este în putrefacţie înseamnă tocmai faptul că moare marea cultură europeană şi triumfă civilizaţia europeană, fără suflet şi fără Dumnezeu. Dostoievski se raporta cu entuziasm la trecutul măreţ al Europei, la această ţară a miracolelor sacre, la sfintele ei monumente, la pietrele ei vechi. Însă bătrîna Europă şi-a trădat trecutul, s-a lepădat de el. Civilizaţia burgheză fără Dumnezeu a biruit vechea cultură sacră. Lupta Rusiei cu Europa, a Răsăritului cu Apusul e reprezentată ca luptă a spiritului cu uscăciunea sufletească, a culturii religioase cu civilizaţia nereligioasă”. Astfel citat, Berdiaev a hrănit noua ideologie a supremației ruse, dar recunoaștem aici și ”bazele filosofiei georgesciene”, la fel de necitate și parafrazate. Mitologia rusă a misiunii divine a lui Putin a fost, cu copy-paste, translatată în România, sub forma mitologiei omului providențial pe care-l cheamă Georgescu, dacă-l chema Popescu ar fi fost și mai bine, dar numai atît s-a găsit.
Ca rețeta să fie completă, în aceste zile a revenit pe piața media de la Moscova, susținîndu-l pe Călin Georgescu și cea mai analitică voce din media putinistă – e vorba de editorialistul Piotr Akopov de la agenția de stat RIA Novosti. Am scris despre acesta, cam tot atît cît am scris despre Georgescu, încă de la invadarea Ucrainei, cînd a comis și o gafă, anunțînd în avans victoria ”operațiunii speciale” – din greșeală, a scos din fișier articolul encomiastic, și nu pe cel temporizator. A stat apoi ”la cutie” o vreme, dar iată-l reapărînd, spre a-l lăuda pe Georgescu. Akopov nu e doar un jurnalist, ci el dă ”ora exactă” a Kremlinului, așa cum se întîmpla pe vremuri cu editorialele din Pravda sau Scînteia – ele devin ”linii directoare” politice.
Akopov a scris mult despre ”misiunea istorică” a rușilor pe pămînt. Cam tot atît de des, cît vorbește Georgescu despre misiunea românilor pe pămînt, și cam în aceeași termeni. Vă dau niște citate. ”Singurul mod în care România se poate salva ca țară mare este să-și taie legăturile cu Occidentul și să-și redefinească propriul model civilizațional (…) Reînnoirea unei mari Românii istorice este posibilă doar urmînd această cale și reînnoind elita administrativă (elita oficială, media, educațională și financiară)… Majoritatea absolută a poporului nostru realizează acest lucru, precum și o majoritate a intelectualității reale (și nu cosmopolite) și o majoritate a militarilor… Prin urmare, autodeterminarea și autocatharsisul României este doar o chestiune de timp, sperăm că în următorii cîțiva ani se va petrece, formulînd pentru sine un ansamblu de valori naționale, conform cărora statul nostru se va dezvolta (aceasta privește valorile morale, etice și religioase, precum și alegerea unui nou model economic, un format de economie socială și de stat care va fi în armonie cu principiile morale ale poporului român și aspirațiile acestuia către dreptate și comunitate)”. Ei bine, v-am păcălit! Nu e citat din Georgescu, ci din Piotr Akopov. Am înlocuit doar Rusia cu România și rus cu român, într-un interviu acodat de Akopov unui ziarist sîrb și publicat în revista ”Geopolitica” în anul 2014, la cîteva luni după ocuparea Crimeei de către ”omuleții verzi” ai Moscovei. Acum, un singur ”omuleț verde”, dar care a s-a întîlnit și el (după cum însuși spune) cu extratereștrii se pregătește să ocupe România, cu soluția lui miraculoasă: un stat în afara UE și NATO, suveran, condus după o nouă doctrină, un fel de socialism ecologic, o țară a ”proprietarilor-producători”. E, adică, ”socialismul cu față umană” al lui Ion Iliescu, numai că nu se numește astfel. Antiliberal convins, Călin Georgescu copiază și adaptează o veche teorie, populară la începutul anilor ’60, opusă capitalismului, elaborată de un rus din emigrație, Pitirim Sorokin, despre care s-a spus la vremea respectivă că ar fi fost re-lansată de KGB. Teoria sa privind ”convergența sistemelor” prevedea o ”socializare” a capitalismului, pînă la convergența dintre cele două sisteme, cel comunist și cel capitalist. La această ”soluție” Călin Georgescu a adăugat un naționalism exacerbat, care l-a făcut rapid popular. Românii l-au luat în brațe, fără să se întrebe de unde vine. Ei bine, vine de la ruși.
*
În lumea noastră ”interconectată” rușii au trecut la ”Planul B”. Eșecurile militare ale unei armate mai slabe, cel puțin în prima fază a războiului, decît și-ar fi putut imagina oricine, au dus la acest plan. Rușii au început tipul lor de ”război murdar”. N-au avut nevoie de rachete nucleare, ori de arme biologice, pentru asta. Au o imensă mașinărie de propagandă, care-și produce efectele în întreaga lume. Au duzini de politicieni ”de vîrf” fie cumpărați, în fiecare stat occidental, fie prea slabi (în fața propriului electorat) ca să-și poată permite să se războiască cu o putere autocratică. Și România e pe cale să devină prima victimă – e prima pe linia frontului și s-a dovedit cea mai slabă verigă, cu cele mai slabe servicii de informații de pe tot flancul estic, incapabile să prevadă ascensiunea unui om, pe care, fără să mă laud, eu am văzut-o de acum doi ani.
Acum, în tabăra democrației, e confuzie. De ce nimeni n-a anticipat că rușii, mai ales Putin și generalii săi nu-și permit o înfrîngere, pentru că, în cazul lor, pierderea războiului echivalează cu pierderea vieții? În România, au repurtat, indiferent de rezultatul de duminică, una din cele mai mari victorii, de la începutul războiului lor în Ucraina: cucerirea unei țări întregi, România, cu un singur ”omuleț verde” la vedere, pe numele lui Călin Georgescu. Fără niciun glonț și, la fel ca în Crimeea, în propriul asentiment al majorității populației ei, în muțenia Europei și stupefacția Washingtonului. Paradoxurile nu se opresc aici. Călin Georgescu a scris în 2015 o carte, ”Cumpăna României”, în care soluția este un fel de de eco-socialism, plus Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Zelea Codreanu. El acuză vasalitatea României față de UE, NATO, FMI, dictatura corporatistă, justiţia privatizată, statul ”captiv al grupurilor mafiote”, apoi ”media clientelară, democraţia eşuată, libertăţile fără responsabilităţi”, dar și ”declinul abrupt al încrederii în Biserica Ortodoxă Română, arghirofilă”. Ca o culme a acestor paradoxuri, în rîndul clerului și-a găsit, cu plagiatele adaptate din Berdiaev, aprigi susținători, precum duhovnicul Calistrat.
În loc de epilog
S-a afirmat, într-un material destul de tenebros care circulă pe internet despre Călin Georgescu și legăturile lui cu Securitatea că el ar fi fost recrutat de fostul căpitan de securitate Teodor Lopatiță, la finele anilor ’80. Inițial, am fost tentat să nu cred acest lucru, din două motive: unul ține de ”varza” de informații din acel articol, iar al doilea de faptul că Lopatiță a activat în unitatea ”R” de telecomunicații a Securității, cu mai puține atribuții ”operative” iar el însuși a fost la bază inginer. Dar, o mai atentă verificare a dat sens informației. Lopatiță a fost înainte de 1989 ofiţer de Securitate angrenat inclusiv în operaţiunea „Eterul”, îndreptată împotriva postului de radio Europa Liberă. Printr-o notă din iulie 1987, el a oferit ca soluție a contracarării unei lucrări de Istorie a Transilvaniei, scrisă la Budapesta, scrierea unei Istorii a Transilvaniei de către români. Era un patriot, ca și Georgescu. A făcut parte, alături de toţi capii Securităţii, din comandamentul operaţiunii „Orient ’89”, demarată pentru a preîntîmpina tulburări de stradă la începutul lunii decembrie 1989. Iar în iulie 1996, la pensionare primea un credit de la Bancorex de 9.800 de dolari. Mai important decît toate e însă faptul că acțiunea lui cea mai imporantă ca șef al Serviciului de Telecomunicații Speciale, în fruntea căruia a fost pus de Ion Iliescu a fost inițierea Hotărîrii CSAT nr. 0048 din 5 octombrie 1993, prin care s a aprobat „reînnoirea convenției bilaterale româno ruse în domeniul legăturilor criptate telefonice și telegrafice internaționale” cu Moscova, prin care se refăcea ”firul roșu” dintre tovarășii din România și cei din fosta URSS. ”Fir roșu” pe cale de a fi reînnodat de un singur om, prin voia poporului român și cel mai mare act de manipulare din istoria sa.
un comentariu de Marius Oprea, istoric
