Mi-e foarte greu să scriu despre Mircea Diaconu. L-am cunoscut atât de bine, cum mă cunosc și pe mine. Cred că timp de peste 50 de ani viețile noastre s-au intersectat, din momentul când am fost colegi la IATC și locuiam în același cămin de pe Calea Griviței. Era de o delicatețe rară, cu un umor aparte. Mi-aduc aminte că aveam camerele alăturate. Eu stăteam în aceeași cameră cu Iulian Vișa, care îl punea pe Mircea să citească anumite replici din piesele la care lucra. Pe mine mă punea să-i dau replica. Era o atmosferă de lucru în acel cămin. Eram ca o familie, un ferment colosal. Țin minte că Mircea avea o șubă specială, lucrată de mână, pe care toți o împrumutam, să ne fălim, când aveam întâlnire cu vreo fată. Mircea ținea mult la șuba lui, dormea cu ea în pat, o purta și când era cald afară. Se considera „băiat de la țară”, pe orășeni îi numea „boiari”. El însuși se autodefinea „un provincial timid”. Avea o fire retrasă, era foarte discret, nu obraznic ca Mălăele, care din studenție era băgăcios. Adică făcea spectacol din orice. Avea și un coleg pe măsură, Vaida, făceau un cuplu. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu acel Vaida, a dispărut din peisaj.
Dar Mircea nu făcea parte din gașca lor. Nu vă spun că eu acolo, la cămin, am primit vizita unei fete, care avea sa-mi devină soție. Era elevă și căuta un profesor, să o pregătească, să dea la teatrologie-filmologie. Și profesorul meu, George Littera, m-a recomandat pe mine, i-a spus să mă caute la cămin. Și ea a vorbit întâi cu Mircea, care trecea pe acolo, pe la recepție, l-a rugat să mă cheme. Și acest început a dat roade, fiindcă Mircea a rămas prietenul familiei mele o viață. Primele filmări ale fetelor mele, din cariera lor muzicală, au avut loc la casa lui Mircea de la țară. El le iubea pe fetele mele și le-a pus la dispoziție casa, să filmeze cum vor, ce vor și când vor.
Mircea le privea și râdea. El a avut un mod de a trăi și a crea foarte personal. În primul rând trăia ca un țăran. Îi plăcea să lucreze pământul, să-l semene, să culeagă roadele, să le gătească. Un veritabil gospodar. Nu cumpăra o legumă de la piață, totul creștea în grădina lui. Și când ni s-au născut copii, mergeam la Costinești, și fetele mele se jucau cu fata lui. Încă nu i se născuse băiatul. A fost căsătorit cu o frumusețe de fată, Diana Lupescu, actriță, o moldoveancă din Bacău. El argeșean. Problemele au început când ea a decis să se facă regizoare. Nu i-a mers. Am criticat-o, pentru superficialitatea regizorală. Așa cum l-am criticat și pe el când s-a lăsat de actorie pentru politică!
Am multe imagini din această viață miniaturistă, fiindcă Mircea a fost un actor miniaturist, cred că singurul de acest gen din România. Toate rolurile sale din filme mai ales conservă acest mod special de a interpreta. Un fel meticulos, cu gesturi fine, sugestive. Nu era ostentativ, era reținut, de o mare candoare, ca în rolul din filmele eastern, cu ardeleni, realizate de Pița și Veroiu. Dar încă din Nunta de piatră, el se remarcă prin delicatețea interpretării. Îmi trec prin minte zeci de roluri pe care le-a creat, și în toate își dădea măsura acestei delicateți speciale.
Sensibilitatea lui artistică este dată și de proza sa. Nu uit momentul când, la o ședință a Cenaclului „Luceafărul”, condus de poetul Grigore Hagiu, eu am citi poezie matematică, neînțeleasă, iar Mircea a debutat ca prozator, cu o povestire, La noi, când vine iarna, cu parfum moromețian, ziceau unii, acumulând admirația tuturor, dar eu l-am apropiat de Șukșin (Călina roșie). A scris și poezie. Era înzestrat nu numai pentru actorie, ci și pentru literatură.
De care totuși s-a rupt. Vocația, bat-o vina! Literatura cere tot atâta dragoste și stăruință ca pământul pe care îl lucrează țăranul. Deși niciodată nu s-a rupt de brazdă, Mircea și-a rupt viața în două din momentul când s-a aventurat în zona politicii, dar mereu i-am spus, nu te lăsa de teatru, teatrul și filmul românesc au nevoie de tine. Politica este o mască a minciunii, te va trăda.
Când era director la Teatrul Nottara, i-am dus cartea Teatrul Respirației, după care Mircea Micu a vrut să facă un spectacol. Nu știu dacă el a citit vreo piesă din ea sau dacă a avut vreun rol în toată această încercare.
Oricum, când a dat-o pe politică, relația noastră s-a răcit, nu lua în serios ce tot i-am spus: Pe scenă ești unic, în parlament vei fi la grămadă, joci cum bat ceilalți toba. Asta vrei? Cu firea sa de… provincial timid, nu era bun de politician. A candidat și la președinție. I-o fi plăcut, în acestă fază nu l-am cunoscut. Era foarte calculat și probabil că noua lui condiție de politician l-a ajutat să câștige mult mai mult decât ca actor. Avea o zgârcenie funciară, țărănească. Mi-aduc aminte când tatăl lui venea la cămin și îi aducea pachete cu de-ale gurii sau bani, așa cum primeam toți de la părinți. Dar el se izola, parcă îl și văd cum își număra banii, așa cum și-i numără personajul Dezertorul, pe care îl joacă în Nunta de piatră.
Dincolo de toate, el rămâne un actor aparte în cultura română. A făcut ca filmele în care joacă să fie memorabile. Nu pot să-l apropii de Horațiu, Mihăiță, Găitan, nici de actorii Dem Rădulescu, Jean Constantin, Papaiani, Cotescu, Brăila, zona cultivată de Geo Saizescu. Era mai aproape, ca delicatețe, de Toma Caragiu. Personajul lui Mircea este omul obișnuit, care intră în diferite încurcături și reușește să se strecoare cu un umor fin, ca un dans de adio. Nu epata, dar își arăta farmecul tocmai prin umanitatea colosală pe care o transmitea.
Actorii români de comedie au un stil crazy, bazat pe ceea ce zicea Nenea Iancu, pe exagerațiune. Dimpotrivă, jocul lui Mircea era reținut, discret, chiar și în piesele lui Caragiale, ca în montarea lui Ciulei, el joacă cu măsură. Ciulei l-a adus la „Bulandra” și a făcut din el un Brânzovenescu de neuitat. E actorul firescului prin excelență. Era un comedian unic, universal însă, fiindcă orice om simplu se recunoaște în personajele sale. De aceea s-a apropiat mai mult de filmele de actualitate ale noii generații, în special de cele realizate de Nae Caranfil.
Am scris despre toate filmele în care a jucat și nu menționez aici decât pe cele care sunt mai aproape de portretul său spiritual, actoricesc: Filip cel Bun, Mere roșii, Asfalt tango, Căruța cu mere, Filantropica, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, Tache, unde joacă un personaj shakespearian (gropar) care suferă de boala care i-a adus sfârșitul și actorului (cancer). A jucat în peste 50 de filme, în multe roluri secundare, dar realizate cu miez.
De când a intrat în politică, viața de pe scenă și de pe ecran s-a transformat într-o aventură carieristă, actorul unic s-a transformat într-un politician asemănător cu tagma politică. A intrat în procese, în incompatibilități profesionale. La ce i-a folosit tot acest zbucium? A făcut ceva ca europarlamentar? O fi vrut să-l concureze pe Arnold Schwarsenegger, care a ajuns și senator!? Politica i-a măcinat cariera actoricească. Mai putea să creeze multe roluri. Frumoasele roluri de bătrâni le-a ratat. Ce roluri face De Niro la 80 de ani! Dar Jack Nicholson? Dar Al Pacino, Anthony Hopkins, Clint Eastwood și atâția alți mari actori? Pentru bărbați, vârstele a doua și a treia sunt cele mai eficiente. În ultimii 20 de ani, Mircea nu a mai făcut nici un film important, nu a mai jucat pe scenă. Păcat, țara a câștigat un politician de duzină și a pierdut un mare actor. Din fericire, pe politician îl mătură vântul, dar pe actor nu-l vom uita niciodată.
Grid Modorcea
