Distribuie articolul

Ioan Ianolide (n. 27 ianuarie 1919, Dobrotești, jud. Teleorman – d. 5 februarie 1986, București) a fost unul din principalii lideri ai grupului misticilor din închisorile comunite, suferind în temnițe timp de 23 de ani pentru credința sa. Părintele Constantin Voicescu mărturisește despre Ianolide că „deși relativ tânăr, câștigase înțelepciunea filocalică a unui mare avă” iar Prof. Constantin Străchinaru îl descrie ca un „prinț al spiritului, al trăirii prin reflexiune și al frumuseții”.

Ianolide a trecut prin Aiud (1941-1948) alături de Valeriu GafencuArsenie Papacioc, Traian Trifan, și alții, de unde a fost transferat la Pitești, unde a suferit sub groaznicul Experiment din Pitești. După ce s-a îmbolnăvit grav, a fost mutat în penitenciarul-spital Târgu-Ocna, unde a reluat activitatea grupului misticilor alături de Valeriu Gafencu. Mai târziu a fost transferat înapoi la Aiud unde a suferit alături de membrii grupului Rugul Aprins. În 1964 a fost eliberat alături de restul deținuților politici în viață. În libertate, Securitatea i-a interzis să se călugărească după cum și-ar fi dorit, iar o parte din manuscrisele sale au fost publicat în 2006 de Mănăstirea Diaconești.

În noaptea de 25 mai 2024, moaștele lui Ioan Ianolide au fost deshumate la Mănăstirea Cernica pentru a fi reînhumate la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă. În momentul deshumării, participanții au mărturisit că a „izvorât o mireasmă sfințitoare de nedescris”.

„Nu poți să dai deoparte pe-un om care a ajuns în cer, care a ajuns la Dumnezeu, care-i sfânt. Nu poți să-l dai deoparte.”

(Pr. Pimen Vlad despre Ioan Ianolide)

În manuscrisele sale, Ianolide include și o autobiografie:

Am stat aproximativ cinci ani în totală izolare, de unul singur în celulă, flămând și gol. Am stat peste cinsprezece ani în camere comune, unele mai mici, altele mai mari, în care locuiam zi și noapte, obligați să facem toate necesitățile în interiorul camerei.

Uneori eram înghesuiți până la opt inși într-o celulă de doi metri pătrați, încât dormeam câte doi, trei sau patru pe un pat și ne frecam sufletele și trupurile, clipă de clipă, unii de alții. Mizeria, teroarea gardienilor, foamea, frigul și boala ni se păreau ușoare pe lângă teroarea reciprocă ce se crea între oameni diferiți, deznădăjduiți și adesea decăzuți.

Am fost flămând timp de peste douăzeci de ani, adesea distrofic din cauza subnutriției. Mi-am simțit trupul înghețat în toți anii temniței. Am fost bătut, chinuit și torturat ani de zile, până la distrugerea rezistenței fizice și sufletești. Am cunoscut îngrozitoarea experiență a trăirii dincolo de limitele suportabilului.

Timp de ani de zile am fost amenințat cu moartea. Necontenit mi s-a cerut sufletul. Ani mulți, vreo cinsprezece la număr, am fost terorizat să mă „reeduc”. Am refuzat, temându-mă nu de moarte, ci de prăbușire. Numai Dumnezeu m-a apărat de cădere, căci nu există om care să reziste la toate chinurile.

Am întâlnit tot felul de oameni: tineri și bătrâni, intelectuali, muncitori, țărani, români, evrei, ruși, unguri, credincioși și atei, înțelepți și nebuni, sănătoși și bolnavi, ucigași și sinucigași, oameni curați și oameni perverși, sfinți și îndrăciți.

Am ascultat profesori, savanți, literați și am învățat mai mult decât la Universitate.

Am vegheat oameni ce mureau: unii erau deznădăjduiți, alții revoltați, alții senini. Am îngrijit pe generalul președinte al Completului militar de judecată care m-a condamnat. După ce-i servise pe stăpâni, fusese și el zvârlit în temniță. Mi-a fost dat mie să-i închid ochii.

Am luptat cu gândurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea.

La sfârșitul acestei amarnice experiențe, numai Hristos rămâne viu, întreg și veșnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui și El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu și Om!