Distribuie articolul

Istoria românilor este plină de surprize istoriografice, care par că ies din necunoscut. Din păcate, istoria oficială sau academică a rămas osificată în interpretarea teoriilor istorice care nu sunt canonice. De aceea, consider că este absolut necesar pentru cunoașterea tuturor fațetelor unei realități trecute și pentru cunoașterea adevărului istoric să achiesăm toate variantele scrisului istoric. Prezentarea unei teorii istoriografice mai puțin cunoscute sau a unei interpretări inedite, nu înseamnă neapărat că aceasta devine o paradigmă istoriografică obligatorie sau academică, ci este un exercițiu de cunoaștere și de cunoștință a unui eveniment sau fapt istoric dintr-un anumit punct de vedere, care are, bineînțeles, subiectivitatea lui. O carte care a făcut vâlvă la vremea ei privind existența unei țări mitice și simbolice Dacia din nordul Europei este a unui român emigrat în Suedia. Cartea lui George Pântecan, ”Provincia medievală Dacia în Europa nordică”, (Ed. Dacoromână, Buc., 2010) cu prefața profesorului Aurel V. David, reprezintă o contribuție istoriografică remarcabilă, deși la prima vedere ar putea fi considerată de către necunoscători, ca o încă lucrare ce alimentează teoriile fanteziste din istorie. Citind cartea cu creionul în mână, cititorul rămâne plăcut surprins de bogăția informațiilor documentare: arhivistice, arheologice sau cartografice. Autorul, deși nu era istoric la bază, a lucrat cu acribie privind izvoarele unei teorii realiste privind existența Daciei Nordului și nu numai. George Pântecan a fost un inginer român stabilit în Suedia în anul 1979. Aici a avut surpriza să observe în muzee, institute de istorie sau reviste de specialitate, că strămoșii suedezilor, danezilor, norvegienilor ar fi ”geto-dacii”, iar casa regală daneză, care a stăpânit întreaga Scandinavie tot evul mediu, se considera urmașa regilor Daciei, iar regii danezi s-ar fi tras din marii conducători Dromihete, Burebista sau Decebal. Pentru un inginer român stabilit în Scandinavia aceste informații au fost un șoc cultural. Așa că după pensionarea din 1995, George Pântecan a bătut absolut toate arhivele și muzeele Scandinaviei și o parte a Europei, pentru a colecta documente și ”probe” în vederea explicării și înțelegerii acestei fenomenologii istorice. Avea avantajul că el cunoștea limbile: danezo-norvegiana, suedeza și engleza, fapt ce i-a facilitat studierea documentelor istorice. Astfel, George Pântecan a lucrat la carte circa 25 de ani în biblioteci şi arhive suedeze și europene. Din păcate istoricii din țară blocați în canonul academic au evitat cercetarea subiectului, fiind considerat dificil sau utopic. Autorul a primit un sprijin substanţial din partea prof. univ. dr. Aurel David, un intelectual curajos care abordează subiecte istorice delicate sau nefrecventabile de elita academică. Ceea ce este de apreciat la cartea lui George Pântecan, că acesta nu comentează subiectiv documentul și nu se aruncă futil în interpretări istoriografice personale, ci lasă pur și simplu documentele să „vorbească”. El surprinde „stratagema” Apusului european, din care reiese cu prisosinţă din litera şi spiritul documentelor adevărul istoric. Aceste documente și cronici din vestul european au influenţat puternic mediile occidentale, inclusiv pe cele ştiinţifice, „iradiind” şi în cele răsăritene şi universale privind covergența geto-gotică în amurgul antichității.

Începutul ”simbiozei” confuziei dintre geți și goți a pornit de la lucrarea ”Getica” a istoricului bizantin Iordanes din secolul V, care era de origine get sau got și provenea din Moesia tracică. Deci este interesant cum un istoric ca el recunoscut și apreciat, care a fost preluat de cronicarii vremii și de cei din evul mediu timpuriu a făcut această ”confuzie” etnică. Istoricii moderni spun că această simbioză etnică a fost realizată interesat pentru ca aceste popoare germanice să aibă o istorie glorioasă preluată de la daci și aș mai adăuga și tradiție locală din perimetrul tracic ocupat de imperiul roman de răsărit. Iordanes se autointitula got, deci își cunoștea clar originile sale, deci nu era un fantezist. „Confuzia” dintre geți si goți este astfel puțin plauzibilă. După lectura textului este mult mai credibil faptul că etniconul got sau get reprezintă aceeași populație din zona carpato-danubiano-pontică. Să reținem că goții au locuit peste 200 de ani în Dacia eliberată de romani și au avut chiar un predicator și o Biblie tradusă, a marelui episop Wulfila din secolul IV, care era jumătate got și jumătate trac. El i-a creștinat pe vizigoți și ostrogoți și a tradus Biblia în limba gotică. Consider că Iordanes nu a făcut neapărat o confuzie dintre geți și goți, ci mai degrabă a inițiat o convergență etnico-politică dintre goți și geți, care au trăit împreună pe aceleași meleaguri sute de ani. În sprijinul acestei ipoteze vine și Josephus Flavius – anterior lui Iordanes – care nu amintește niciodată „goții”, fapt remarcat și de Iordanes. Motivul principal ar fi ca aceștia pur și simplu nu existau. Astfel, get și got ar fi echivalentul de mai târziu: roman/vlah, francez/franțuz, neamț/german. O înrudire dusă până la o identitate? Din această perspectiva este deci probabil ca Iordanes să fi scris cu bună știință o istorie a geților, deci despre goți care le-a preluat numele în imaginarul colectiv. Mai mult, nu putem ignora faptul ca evenimentele, locurile menționate, ca si personajele fac trimitere certă la daco-geți și nu la alte populații. După Iordanes, goții provin din Scandinavia, mai precis Gotland. Textul lui Iordanes nu este considerat izvor istoric de încredere, pentru marii istorici, fiind menit să creeze doar un trecut glorios pentru noua clasă conducătoare, deși frații Grimm în epoca modernă spuneau că goții și geții sunt același popor. Să reținem că traducerea lui Wulfila este cunoscută mai ales din Codex Argenteus, un manuscris care cuprinde cele patru Evanghelii și este păstrat la Uppsala, în Suedia. Wulfila în limba gotică înseamnă ”lup”, care era totemul geto-dacilor și simbolul steagului ”Dragon” al strămoșilor românilor. Este o coincidență heraldică ce confirmă simbioza geto-gotică? În acest cadru istoriografic există și teoria istoriografică a ”difuziei” geto-goților. Conform unor istorici moderni ca Michael Kulikowski, teoria migrației goților de la Marea Baltică are ca fundament textul contestabil din punct de vedere al acurateței istoriei goților de Iordanes. Potrivit lui Kulikowski, goții erau în mare parte de origine non-gotică, fiind o populație formată dintr-un „număr mare de indigeni [negotici, adică geto-daci] și un număr mic de migranți [gotici] sub presiunea imperialismului roman. (Kulikowski, Michael, Rome’s Gothic Wars: From the Third Century to Alaric. Cambridge University Press, 2006). Din punctul de vedere al acestor istorici, goții au apărut ca urmare a interacțiunii populației germanice cu geto-dacii și tracii din Imperiul roman. Teoria ”difuziei” geto-gotică mi se pare cea mai apropiată de adevărul istoric, așa cum reiese subtil și din cartea lui George Pântecan.

Un rol major în identificarea geților cu goții l-a avut cărturarul hispano-roman de la începutul secolului VII, Iisdor de Sevilla, care în lucrările sale este cât se poate de elocvent privind identitatea dintre geți și goți: ”IX,2,89. Goţii se crede că au fost numiţi (astfel) de la Magog, fiul lui Iafet, după asemănarea ultimei silabe; cei vechi i-au numit mai mult geţi, decât goţi, neam tare şi foarte puternic, înalt prin statura corpurilor, îngrozitor prin felul armelor. Despre ei Lucanus spune: `De aici să ne atace dacul, de dincolo getul…` IX,2,90. Dacii au fost mlădiţe ale goţilor şi se crede ca s-au numit daci, ca dagi, fiindcă s-au născut din neamul goţilor. Despre ei spune cunoscutul (poet Paulinus către Niceta): „Vei merge departe la miazănoapte, până la daci …XIV,4,3. Prima regiune a Europei (este) Sciţia inferioară, care începe de la mlaştina Meotică şi se întinde între Dunăre şi Oceanul nordic până în Germania; acestei ţări în general i se zice barbară, din cauza neamurilor barbare de care este locuită, Prima parte a ei este Alania, care ajunge până la lacurile Meotice. După aceasta Dacia, unde (este) şi Gotia, apoi Germania…” (Isidor de Sevillia, vezi Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964). De remarcat că, în secolul X, Papa Agapat al II-lea acredita documentar, în Danemarca ori Suedia, existența unor regate ale Daciei şi regi ai Daciei, considerând că este o realitate istorică indubitabilă – autohtonii respectivelor zone şi regii acelor state fiind urmaşi ai „roiurilor” pornite, în vechime, din vatra Daciei pontice în Iutlanda. Deci ei se numeau pe ei înşişi corect, daci/geţi, respectiv regi ai Daciei. Aceste ”adevăruri” croncărești le pronunță documentele papale, nu George Pântecan. ”Dacizarea” a continuat în tot cursul Evului mediu timpuriu, idee preluată de ordinele călugăreşti catolice care şi-au stabilit priorate religioase în acele zise „Dacii” nord-europene. Teza a fost „transmisă” în epoca modernă şi, astfel, a indus în eroare o întreagă istoriografie occidentală. Papa Agapet al II- lea, în documentul menţionat, a reţinut, atunci, o ”realitate” istorică: danezii şi suedezii, regii şi supuşii lor, cu adevărat se revendicau din daci şi geţi, din „roiurile” sedentarizate acolo din timpuri străvechi. Ulterior însă, insistenţa de prozelitism catolic asupra acestor „Dacii”, speculaţiile operate de ordinele călugăreşti catolice, ostilitatea faţă de „schismaticii” din Dacia originară au creat grava confuzie istoriografică şi chiar politică asupra localizării acesteia. Acum trebuie să înțelegem că acești danezo-vikingi se considerau urmașii geto-dacilor, iar casa regală a Danemarcei – care se numea Dania, nume provenit de la Dunăre sau Dacia nordului – era simbolic continuarea casei regale a Daciei carpato-danubiano-pontice. Asta nu înseamnă că etnic acești oameni ai nordului viking erau daci. Desigur conform teoriei difuziei istoriografice ”geto-goții” după ce au străbătut toată Europa și nordul Africii, o parte dintre aceștia au întemeiat Danemarca, care cuprindea prin casa regală și Suedia, Norvegia, Islanda și Groenlanda, iar o perioadă de timp Finlanda. Deci granița de vest a mitologicei țări – Dacia nordului – erau ”pământurile verzi” ale insulei Groenlanda. În parcursul său istoriografic, George Pântecan surprinde cu acribie o suma de documente despre migrațiile geto-goților în Europa de vest. Incluziv regii vizigoți din Spania se considerau că erau urmașii lui Burebista și Decebal, iar poporul lor ca fiind geto-dac. Când maurii au cucerit la începtutul secolului VIII Hispania vizigotă, un rege vizigot din nordul montan al Asturiei, care era poreclit ”Bălaiul” a fost primul care a opus rezistență ofensivei islmului și i-a oprit pe mauri la peștera sfântă de la Covadonga. Bătălia regelui Pelagius poreclit de localnici ”Bălaiul” a fost purtată la Covadonga, cel mai probabil în vara anului 722. Astfel s-a asigurat independența Regatului de Asturia și, pe termen lung, supraviețuirea unei fortăreațe creștine în nordul Iberiei. Acest regat a avut un rol major în revenirea regulilor creștine pe toată Peninsula Iberică, așa că lupta este în retrospectivă privită ca începutul Reconquistei. Cartea lui George Pântecan, ”Provincia medievală Dacia în Europa nordică” abundă în documente și istorii inedite despre Dacia nordului și despre parcursul geto-goților prin Europa medievală. Din nefericire, istoriografia românescă este ignorantă și indiferentă la aceste documente interesante, care reprezintă un izvor istoric important și au un rol major în interpretarea istoriografică într-o Europă tot mai unită și mai convergentă. În ultimii ani deschiderea arhivelor Vaticanului aduce noi mărturii istorice, care confirmă unele ipoteze și teorii istoriografice despre geto-daci și traci, precum și despre rolul ”Daciei Nordului” în ecuația politico-militară și economică a Europei medievale. De remarcat că George Pântecan a fost un pionier al acestor cercetări și cartea sa ilustrează o contribuție substanțială la istoria românilor și a Europei, chiar dacă autorul evită să fie sentențios cu concluziile și bine a făcut. Istoria canonică despre daci devine tot mai fluidă în ultimii ani, iar teoriile despre strămoșii goților, precum și simbioza cu geto-dacii și proto-românii trebuie reluate într-o nouă interpretare istoriografică obiectivă.

Ionuț Țene

 

Am primit la redactie de la scriitorul Grid Modorcea:

In alta ordine de idei, Ionut, am citit textul tau despre cartea lui George Pantecan. Sunt entuziasmat, fiindca aceleasi idei le am si eu, dar contributia mea este si mai vie, fiindca e literara. E vorba de romanul VIKING, unde arat ca vikingii au fost daci. E bine sa comentezi si cartea mea, pe care ar trebui sa o cunoasca si Pantecan, fiindca eu am mai descperit ca vikingii au fost vlahi, iar vlahii daci. Si regula de trei simpla ne spune ca vikingii au fost daci. Introduc in revelatia istorica multe noutati culurale. De pilda, am descoperit la marea biblioteca din Oslo ca Andersen a scris o povestire, Femeia vlaha. Deci marele povestitor danez era constient de sorgintea dacica/vlahica a scandinavilor.
Apoi in cartrea mea mai e un capitol despre regele suedez Karol al XII-lea, care a avut mari legaturi cu noi, ne-a ajutat in razboaiele cu Turcia, a ajuns la Tighina si trimitea mesaje la Stockholm, era un fel de Vald Tepes, aceste informatii le-am gasit in orasul suedez Karlstad, numit asa in onoarea lui. Cartea e plina de astfel de legaruri istorice, pe care le adaug la legatura spirituala dintre Zalmoxe si Odin. Cred ca e fff important ca si romanul meu, VIKING, care e fost propus de Ambasada Suediei la Premiul Nobel pentru Literatura, sa intre in vederea ta, a noii viziuni pe care o avem fata de rolul dacismului in tarile nordice si de ce consider ca si Romania poate urma calea scandinava, poate fi un model de realizare utopica, in acest moment de crize mondiale.
Grid Modorcea