Prin volumul „Istoria reală a Ardealului”, ediția a II-a, apărut în Sebeș, la Editura Emma Books, în 2024, profesorul și teologul Costel Neacșu face o amplă incursiune în istoriografia Ardealului, punând, față în față, adevărul istoric cu interpretările subiective, părtinitoare ori „teze speculative” ale unor „eseiști”, care se cred istorici și își dau cu părerea despre istorie.
Cartea este, mai degrabă, un apel disperat al autorului către istoricii români, solicitându-le ajutorul în contracararea unor teorii ontice și cronologice asupra toposului și etnosului românesc, îngemănate în „Țara de dincolo de Pădure (Transilvania)” (p. 32).
Încă de la început, remarcăm, ca și prof. univ. dr. Corvin Lupu, faptul că istoria prezentată de Costel Neacșu este „bine documentată” (p. 4).
Veritabil cercetător, Costel Neacșu își începe incursiunea în istorie, cum era și firesc, de la cele mai vechi scrieri istorice, legate de aceste meleaguri, ale celor care au fost supranumiți titanii și părinții istoriei, geografiei, filosofiei, poeziei ori astronomiei: Herodot, Tucidide, Diodor, Cassius Dio, Strabon, Dio Chrysostomos, Ptolemeu, Homer și alții.
Toate aceste scrieri vin în sprijinul ideilor că aceste meleaguri au găzduit o „străveche civilizație europeană” (apud Maija Gimbutas, p. 8) și că: „Poporul român s-a născut din mai multe elemente etnice… un element autohton, traco-dacic… elementul cuceritor, latinofonii (romanii)… cel… migrator, cu elementul slav preponderent” (apud Ioan-Aurel Pop, p. 11). Aceste argumente, scrise sau materiale (arheologice), combat „teoria spațiului gol” ori a „mileniului întunecat”, idei fără justificare ale „eseistului”, pe teme istorice, Lucian Boia sau ale geografului austriac Robert Rosler, „autorul teoriei imigraționiste” (p. 19). „Necazurile” populației stabile din Ardeal au început după ce: „În 896, șapte triburi maghiare și trei triburi de turci khazari… se stabilesc în Panonia” (apud Stanojevici, p. 27) și au pornit, aproape în toate direcțiile, acțiuni de cucerire. Spre sud-est au întâlnit populația autohtonă, care, parțial, fusese, cu secole în urmă, sub administrație romană.
În sprijinul teoriei că Transilvania trebuie să aparțină Ungariei Mari, susținută de istoricii și oamenii politici maghiari, pretendenții vin cu două argumente. Unul ar fi acela că la sosirea lor în Ardeal, n-au găsit pe nimeni, deoarece populația autohtonă s-ar fi retras odată cu administrația romană, în anul 271, în sudul Dunării. Existența majoritară a românilor cu care au conviețuit ulterior s-ar datora transhumanței și plăcerii de a fi asupriți de maghiari. Cel de-al doilea argument, „dreptul istoric” («al cuceririi») și al superiorității civilizatoare: „de cuceritor cu sabia și violența calului față de blândețea boului și a oii…” (apud David Prodan, p. 26). „Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom. Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în fața turcilor și cucerirea capitalei Buda are ca urmare dispariția de pe harta Europei a regatului ungar, în 1541. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine pașalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană” (apud Stanojevici, p. 28).
Din 1699, Transilvania devine provincie austriacă și va aparține, până în 1918, Imperiului habsburgic, ca și Ungaria, cu precizarea că, din 1867, provincia Transilvania va fi administrată de Ungaria.
Autonom sau nu, Principatul Transilvania a fost administrat, majoritatea acestui timp, de maghiari, cărora li s-au alăturat, mai mult sau mai puțin sașii și secuii.
Astfel, în 1437 ia naștere Unio Trium Nationum, prin care românii, deși majoritari, nu sunt recunoscuți ca națiune, făcându-ni-se, însă, în 1514, marea onoare de a fi „tolerați”. De aici și revoltele românilor, de la Bobâlna (1437) și cea condusă de Gheorghe Doja (1514). La acestea trebuie adăugate anularea altor drepturi: scoaterea ortodoxiei în afara legii (Ludovic); numai catolicii puteau fi proprietari de pământ (Sigismund); copiii iobagilor români nu aveau voie să participe la sistemul de învățământ; bisericile românești să fie doar din lemn (Sinodul de la Buda, din 1279); s-a interzis românilor să reclame abuzurile maghiarilor (Dieta Transilvaniei-1541) etc. (p. 34).
Prigoana ortodoxiei trebuie văzută și prin prisma marii schisme, din 1054, dintre Biserica occidentală catolică și cea orientală ortodoxă, mai ales după căderea Constantinopolului, din 1453. În aceste condiții, se poate pricepe marea speranță, sădită de Mihai Viteazul, în sufletele, aproape îngenunchiate, ale românilor transilvăneni. Din păcate… n-a fost să fie! Presiunii spirituale s-a adăugat «„Momeala” unirii cu Roma catolică (1698-1701)» prin care se recunoștea autoritatea Romei, cu condiția să nu „se schimbe absolut nimic din tradiția veche a Bisericii” (p. 43), declanșând, în felul acesta un „război româno-român, «uniții» (greco-catolicii)” cu ortodocșii.
Câți oare, dintre greco-catolicii de astăzi, școliți în limba maghiară și învățând o istorie părtinitoare, știu că străbunicii lor, de acum peste trei secole, au fost/erau români?! Spre argument, aducem „critica” adusă românilor lui Horea de către„ Episcopia greco-catolică de la Blaj și intelectualii Școlii Ardelene” (apud I. Țene, p. 45).
Și pentru aceasta, nu trebuie să uităm vitejia „vajnicilor moți iobagi, Horea, Cloșca și Crișan” și, mai ales, tratamentul aplicat lor de către națiunea „civilizatoare” maghiară.
De asemenea, nu trebuie uitat modul cum a fost tratată îndrăzneala celor 300 de români care s-au dus la Viena, la împărat, în 1892, să-i spună că nu se mai poate, și întreaga perioada 1867-1918: „Când Ardealul a fost la «mâna» Budapestei” (p. 56).
Până la urmă, după Primul Război Mondial s-a făcut dreptate. Respectându-se principiul „deplinei libertăți naționale”, cuprins în Rezoluția de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, Transilvania s-a unit cu țara mamă, România.
S-a ajuns astfel, ca „nici o minoritate etnică din Europa nu se bucură de atâtea drepturi pe care le au maghiarii din România” (p. 60). Din păcate maghiarii nu s-au împăcat cu ideea și, așteptând ocazia, au instaurat „Barbaria horthystă în Transilvania (1940-1944)” (p. 66), demonstrând, încă o dată, cât de „uman” se pot comporta cu românii, arătând, din nou, rolul lor „civilizator”. Nu s-a reușit destrămarea statului național român, dar nici ei n-au renunțat la a ne denigra în fața lumii, prin fel de fel de tertipuri, cereri de tot felul, astfel încât, în ziua de azi, au, nu numai drepturi, ci chiar privilegii.
Revenind la afirmația de la început, că această lucrare estre „bine documentată”, iar documentele, prezentate ori citate, sunt corect interpretate, credem că este de recomandat iubitorilor de adevăr, de neam și Țară Românească, chiar dacă, uneori, autorul ei pare subiectiv, accentuând perspectiva creștin-ortodoxă, dar poate fi scuzat, ținând cont de dubla sa licențiere, în Istorie și Teologie.
22 decembrie 2024,
Mihai Călugărițoiu