Distribuie articolul

Istoriografia românească de la Nicolae Iorga, David Prodan la Ştefan Pascu au pus preliminariile răscoalei lui Horea de la 1784 pe cauze sociale şi naţionale, în realitate fundamentele revoltei au fost profund religioase şi s-au manifestat ca o resurecţie a ortodoxiei în Ardeal. Sigur că istoriografia modernă atinsă de secularism şi apoi de comunism, nu a evidenţiat cauzele religioase ale mişcării lui Horea, izvoarele bisericeşti fiind considerate vetuste şi în disonanţă cu ideile Occidentului. Este evident că românii din Ardeal au refuzat pactul de la 1700 a unor preoţi ortodocşi cu Viena şi subordonarea bisericii strămoşeşti faţă de Roma. Unirea religioasă nu a atins în profunzime credinţa maselor româneşti din Ardeal. A profitat de înţelegerea cu Viena doar o elită ierarhică care a acceptat compromisul pentru privilegii personale şi câţiva intelectuali. Ierarhii uniţi de la Blaj au dus o politică de subordonare a românilor faţă de interesele Vienei şi de lichidare a credinţei ortodoxe prin forţa administrativă şi a armelor generalului Bucow. Aşa că resurecţia ortodoxiei în Ardeal la jumătatea secolului XVIII a zguduit Unirea religioasă şi politica Vienei. Răscoala ui Horea care a avut puternice conotaţii religioase ortodoxe nu poate fi înţeleasă fără mişcările populare de reînviere a dreptei credinţe în Ardeal din anii 1740 – 1766.

Cuviosul Sofronie s-a născut la Cioara, în ţinutul Hunedoarei, din familia Popovici. Când a fost botezat în legea ortodoxă a primit numele de Stan. S-a călugărit la un schit din Ţara Românească şi a primit numele de Sofronie. La anul 1756 întorcându-se în satul natal, Cioara, a întemeiat o sihăstrie în pădurile din împrejurimi, cunoscută sub numele de schitul Cioara, adunând acolo şi câţiva ucenici. Autorităţile austriece au pus să se distrugă schitul de la Cioara, Ardealul trecând pe atunci prin perioada uniaţiei, adică a unirii cu forţa a creştinilor ortodocşi cu papa de la Roma. Văzând asuprirea şi nedreptatea la care erau supuşi românii ardeleni, şi arzând de râvnă pentru Hristos, Cuviosul Sofronie a început a străbate satele ardelene şi a îndemna pe români a-şi păstra credinţa strămoşească. Pentru râvna sa a fost închis şi bătut la Bobâlna de lângă Orăştie, dar a fost eliberat de vreo 600 de ţărani, conduşi de preotul Ioan din Sălişte. De aici a pleacat spre satele Apusenilor, îndemnând poporul să nu primească preoţi uniţi, şi, într-adevăr, în satele dintre Munţii Apuseni românii au fost ceva mai dârji şi nu au făcut compromis de credinţă. Sofronie se retrage la bătrâneţe la mănăstirea Curtea de Argeş.

Visarion s-a născut în familia „valahă” Ciurcea (sau Tiurcia) din Bosnia, în preajma anului 1700. După naştere părinţii săi s-au stabilit la Kostainiţa, localitate situată astăzi pe teritoriul Croaţiei. Viitorul apărător al Ortodoxiei ardelene a primit la botez numele de Nicolae. Ajuns la maturitate, a călătorit la Muntele Athos şi în Ţara Sfântă, călugărindu-se, sub numele de Visarion, la Mănăstirea „Sfântul Sava” din pustia Palestinei. Mai târziu s-a închinoviat la Pakra, în Slovenia. În ianuarie 1744, potrivit rapoartelor administraţiei militare din Timişoara, „eremitul valah”, beneficiind de un paşaport eliberat de mitropolitul sârb Arsenie IV Ioanovici Şacabent al Carloviţului, a venit în Banat. Din Banat a trecut în Transilvania. Iată cum relata marele Iorga venirea Cuviosului Visarion în Ardeal: „Cu scrisori de la sârbi, de la însuşi Patriarhul Arsenie, se înfăţişă deci, în clipa când Inochentie Klein trecea prin criza hotărâtoare, un călugăr, Visarion Sarai, „sihastrul”, pe care satele româneşti din jurul Dobrei, apoi din al Devei şi Orăştiei, în sfârşit Săliştea, îl primiră ca pe un Mântuitor din eresul pierzător de suflet al legii „nemţeşti”. În sunete de clopote şi încunjurat de păzitori înarmaţi, dintre ostaşii sârbi ai graniţei şi dintre ţerani, el trecu în voie dintr-un loc în altul, vorbind, între multe altele, cu, şi, mai ales, fără rost, de drumul greu la Ierusalim pe care-l face, la Ierusalimul credinţei celei sigure şi drepte” (cf. N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Bucureşti 1926, vol. II, p. 125). Continuându-şi drumul spre Transilvania, a poposit la Lipova, unde, ridicând o cruce la marginea localităţii, predica mulţimilor adunate adevărata credinţă, cea „greco-răsăriteană”. La 11 martie 1744 a intrat în Ardeal, însoţit de trei negustori aromâni: Dima Nino, Gheorghe Nicola şi Gavrilă Bistro. În prima localitate ardeleană mai importantă, Dobra, străinului „cu faţa suptă de post şi de prevegheri” i s-a făcut o primire triumfală. Cuvântările sale simple au atras o mare mulţime de credincioşi, care l-au însoţit, călare ori pe jos, până la Deva şi apoi dincolo de fruntariile comitatului Hunedoara, la Orăştie, Sebeş şi Miercurea Sibiului. La Sălişte misiunea călugărului a fost încununată, de asemenea, de izbândă, românii din „Mărginime” devenind, în urma predicilor sale, cei mai aprigi apărători ai Ortodoxiei. În drum spre Sibiu, din ordinul generalului comandant al Transilvaniei, Czernin, călugărul Visarion Sarai a fost arestat, fiind supus, în 27 aprilie, unui lung interogatoriu; acuzat pe nedrept, ieromonahul a cunoscut apoi calvarul cumplitelor temniţe de la Deva, Timişoara, Osijek, Raab şi, în fine, Kufstein, unde a murit ca martir (cf. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, ed. a III-a, Iaşi 2007, pp. 195-198 etc.).

Sfântul Mucenic Oprea s-a născut în localitatea Sălişte şi mai este cunoscut şi cu numele de Oprea Miclăuş. S-a înfăţişat de cel puţin trei ori înaintea împărătesei Maria Tereza, prezentând protestele românilor din Transilvania şi cerând libertate pentru credinţa strămoşească. Primul drum spre Viena l-a făcut în toamna anului 1748, fiind însoţit de Ioan Oancea din Făgăraş, şi cereau împărătesei libertate pentru „legea Răsăritului”, şi anume ca românii ortodocşi din Ardeal să fie scutiţi de persecuţii şi să li se îngăduie să păstreze credinţa ortodoxă. Al doilea drum la Viena a avut loc în toamna anului 1750, alături de alţi cinci români, cu altă cerere prin care anunţă că vor pleca din ţară dacă nu li se oferă libertate pentru credinţă. A plecat din Viena însoţit de preotul Moise Măcinic din Sibiel şi s-au oprit în Banat şi au rămas acolo. Săliştenii au adus lui Oprea o nouă plângere, semnată de mulţi credincioşi, pentru a o prezenta împărătesei. Îndată ce au prezentat plângerea, Oprea Miclăuş, preotul Moise Măcinic şi preotul Ioan din Galeş au fost prinşi şi condamnaţi la închisoare pe viaţă la Kufstein, în Munţii Tirolului (Austria).

Ioan din Galeş a fost hirotonit la Bucureşti sau la Râmnic, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numărat printre cei mai îndrăzneţi apărători ai credinţei ortodoxe, în faţa oricăror încercări ale autorităţilor habsburgice de a impune unirea transilvănenilor cu Biserica Romei. În anul 1756 a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus în închisoarea cetăţii Deva, urmând să fie reţinut acolo până la moarte, însă mai târziu a fost mutat în închisoarea de la Kufstein. Moise Măcinic a fost unul din contestatarii unirii Mitropoliei Bălgradului (Alba Iuliei) cu Biserica Romei, fiind, de aceea, socotit de Biserica Ortodoxă Română ca unul din apărătorii Ortodoxiei în Transilvania. Câteva ştiri despre viaţa sa pot fi desprinse dintr-o declaraţie pe care a dat-o el însuşi în faţa unei comisii de anchetă la Viena, în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752. Între altele, el declara că toţi credincioşii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo şase ani, să plece la Bucureşti spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a şi făcut, prin intermediul Mitropolitului Ungrovlahiei, Neofit Cretanul. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean greco-catolic Manuil Olszavski din Muncaci, trimis de autorităţi să cerceteze starea de spirit a credincioşilor ortodocşi din Transilvania, constata că printre cei care se împotriveau unirii cu Biserica Romei se număra şi „popa Măcinic din Sibiel”. Preotul Mărturisitor Ioan din Galeş şi-a sfârşit zilele, ca şi preotul Moise Măcinic în fioroasa temniţă de la Kufstein, ambii jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă şi câştigând pentru aceasta cununile muceniciei.

Atanasie Todoran în anii 1761-1762, a negociat, împreună cu alţi fruntaşi din ţinutul Năsăudului, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A mers la Viena, împreună cu alţi români, unde a încheiat pactul cu guvernul austriac. Au primit asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de mai multe drepturi. Atanasie a cerut ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa ortodoxă, căci de mulţi ani ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei greco-catolice. Nu după multă vreme, Atanasie a înţeles planurile perfide, că nu s-a ţinut deloc seama de dorinţa românilor. După ce a văzut acestea, a trecut în tabăra adversă şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Părintele Alexandru Mizgan ne spune că: „Militarizarea zonei Năsăudului a început în luna august 1762, când au fost trimişi ofiţeri de la Viena la Năsăud, să organizeze regimentul. La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare s-a încheiat, generalul Bukow, cu o mare suită şi însoţit de episcopul unit Petru Pavel Aron (1754-1764), a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit «Mocirlă».” Generalul Bukow a fost trimis de împărăteasa Maria Tereza să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism a ortodocşilor. „Când cele două batalioane de infanterie şi opt companii de cavaleri stăteau înşirate lângă comuna Salva, continuă pr. Alexandru Mizgan, în faţă a ieşit călare bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, care slujise ca soldat încă de sub împăratul Carol al VI-lea şi le-a rostit grănicerilor următoarea cuvântare: «De doi ani noi suntem cătane, adică grăniceri, şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă, că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne-o ciufulească. Jos armele! Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi creştini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia şi cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine»”. Cuvântarea înflăcărată a bătrânului Tănase Todoran a avut efect imediat. În acel moment, a început revolta. Aceasta se datorează şi faptului că toţi ofiţerii regimentului erau austrieci, ei nu cunoşteau obiceiurile locului şi îi dispreţuiau pe români. Grănicerii abia intraţi în serviciul militar erau trataţi cu severitate excesivă. O profundă indignare a cuprins inimile credincioşilor când au observat că ofiţerii regimentului îşi băteau joc de religia şi de Biserica românească, încercând să-i atragă la catolicism.

„Se spune că bătrânul Tănase Todoran s-a dus la episcopul Petru Pavel Aron, şi i-a spus:«Fătul meu, de unde eşti?». Acela i-a răspuns: «De la Blaj!». Tănase Todoran a adăugat: «Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit, nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!». După aceea, l-a luat pe vlădică de mână şi l-a condus ca să nu năvălească asupra lui mulţimea tulburată.Grănicerii l-au înfruntat şi pe generalul Buccow, încât acesta şi episcopul Aron au scăpat prin fugă. A doua zi după rebeliune, grănicerii au reţinut armele, iar steagurile le-au dus la Năsăud şi le-au predat preotului spre a le păstra în biserică” , mai precizează părintele Alexandru Mizgan.

La scurtă vreme după rebeliune, a venit la Salva o comisie aulică spre a face cercetări asupra celor petrecute pe platoul „Mocirlă” în mai 1763. Şedinţa s-a pronunţat în ziua de 12 noiembrie 1763, şi conţine următoarele pedepse: Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu în vârstă de 104 ani să fie frânt cu roata de sus în jos, capul lui să fie legat de o roată, pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolare. Vasile Dumitru a popii din Mocod, Marin Grigore din Zagra, Vasile Oichi din Telciu, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare şi trupurile neînmormântate, pentru aceeaşi vină. Alţi 15 conducători de revoltă au fost graţiaţi de la spânzurătoare în schimbul a 6000 de lovituri de verigi date de soldaţi, ceea ce tot moarte sigură era. Capetele celor martirizati au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. La executarea pedepsei, atât Tănase Todoran, cât şi confraţii săi de supliciu, şi-au păstrat sângele rece, declarând că nu regretă suferinţa morţii pentru dreptate şi lege, fiindcă este mai bine să-şi piardă viaţa decât să trăiască în robie, că e mai frumos a muri pentru lege decât a te face vânzătorul ei.

Revoluţia lui Horea de la 1784 a fost doar o încununare a revoltei românilor din Ardeal, care refuzau unirea religioasă cu Roma şi nu mai suportau să fie persecutaţi pentru dreapta credinţă de către autorităţile austriece şi ierarhii greco-catolici. Românii ardeleni s-au ridicat pentru recunoaşterea religiei ortodoxe, considerând-o un model de viaţă întru Hristos, precum şi o cale, prin credinţă, de eliberare şi emancipare naţională.

Ionuţ Ţene

28-02-2025  
, , , , ,