Pentru deţinuţii politici creştini din anii 50 temniţa comunistă a fost ca o biserică, iar celula o chilie. Puşcăria comunistă a reprezentat o „binecuvântare”, care i-a apropiat pe deţinuţi de Dumnezeu, cum frumos şi adânc a surprins Valery Nicole Grossu. Experienţele mistice trăite în închisoare îi unea într-o sinergie miraculoasă pe deţinuţi cu luminile energiei divine: „Iisus trăia în mine. Întreaga mea fiinţă era plină de prezenţa Sa. Lumina stelei strălucea cu mai mare putere, iar bucuria de a-i aparţine lui lisus deveni uriaşă, prea mare pentru biata mea inimă. De pretutindeni, auzeam minunate colinde de Crăciun. Cerul se deschisese, umplându-mi sălaşul de cântec, culoare şi fericire. Doamne! am strigat deodată, ascunzîndu-mi faţa în mâini. E prea mult! Prea multă bucurie pentru o biată făptură ca mine! Prea multă lumină ca s-o pot îndura! După câteva clipe, privind în jurul meu, în pivniţa unde domnea aceeaşi atmosferă de pace, am murmurat: „În această seară de Crăciun, lisus a fost aici!” (Nicole Valery Grossu: „Binecuvântată fii, închisoare…,” Editura Univers, Bucureşti 2002). Experimentul mistic de uniune duhovnicească în gulagul comunist l-a adus, ca o mărturie-ofrandă întru Hristos pentru omenire, scriitorul rus Alexandr Soljeniţîn din Arhipelagul Gulag: „Toţi scriitorii care au vorbit despre închisoare, fără să fi trecut prin ea s-au simţit obligaţi să-şi arate simpatia faţă de deţinuţi şi să blesteme închisoarea. Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul şi pot spune fără ocol: Binecuvântată Fii, Închisoare…, binecuvântat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea!”. Preotul, călugărul şi marele duhovnic Arsenie Papacioc a trecut prin iadul închisorilor comuniste. La început a fost mâhnit pentru că a fost arestat, apoi a acceptat cu seninătate ceea ce i se întâmpla ca un dar de la Dumnezeu că doar ştia că doar prin suferinţă omul se poate mântui: „În primele luni de puşcărie eram foarte mâhnit că lăsam afară o lume care poate avea nevoie de mine. Mai târziu m-am întors cu faţa către interior şi am văzut că aici era atâta lume cu aceleaşi nevoi şi cu aceeaşi viaţă ca şi cei de afară. Dumnezeu mi-a confirmat acest adevăr chiar prin gura unei satane. Eram aici la Aiud la o anchetă. Securistul care mă ancheta m-a lăsat un timp cu un ofiţer care îl înlocuia pentru moment şi care era în afara problemelor de anchetă, probabil în administraţia de aici; avea grad de căpitan. M-a întrebat ce am fost afară. I-am spus: călugăr. „Da – mi-a spus acela – ai plecat de la o mănăstire şi ai venit la altă mănăstire”. O spunea în glumă sau în serios… eu am văzut în aceste cuvinte concluzia simplă şi scurtă la care ajunsesem şi eu după un timp atât de lung. Vedeţi cum voia şi cuvântul Domnului pot veni prin oricine, chiar şi printr-un fiu al răului?” (http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/09/20/parintele-arsenie-papacioc-in-inchisorile-comuniste-marturii-inedite-despre-sfintenia-celui-care-a-facut-din-temnita-manastire/).
În această paradigmă creştină a înţeles clar și distinct misiunea sa de luptător împotriva păcatului Valeriu Gafencu, care transcede lumea ca excrescenţă a iadului. Valeriu Gafencu a perceput realitatea evidentă că închisoarea este o anticameră a Raiului, un instrument de purificare morală şi că doar prin asumarea suferinţei omul se înalţă spre Dumnezeu, devenind prin Liturghia oficiată în catacombe, pe trupurile muribunzilor, cum ne mărturiseşte Iustin Pârvu, adevăraţi hristofori, asemenea Mântuitorului, cum spunea Sfântul Pavel însuşi: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galat. II 20). Valeriu Gafencu şi generaţia de mucenici mărturisitori ai secolului XX au ars ca flăcări vii ale dreptei credinţe în închisori, dezvăluindu-li-se treptat, iniţiatic, adevăratele valenţe ale suferinţei şi sensul creaţiei în cristalina viziune harică a lui Nicolae Berdiaev, adică calea plină de spini cu Crucea purtată în inimi şi pe spate, cu durere fizică şi bucurie spirituală spre ultima treaptă a Scării lui Ioan, care e poarta unei mântuiri asumate din dragoste de oameni. Valeriu Gafencu a purtat un război nevăzut ca-n Filocalie. Deşi nu a fost preot sau călugăr, ci doar un mirean ce s-a sacrificat pe altarul credinţei ortodoxe pentru mântuirea poporului său, Valeriu Gafencu a devenit, prin voinţa şi suferinţa liber asumată, un mărturisitor şi mucenic al lui Hristos, un tânăr care prin înţelepciunea adăpată la izvoarele vii ale Adevărului se transfigurează în Sfânt Părinte al gulagului comunist şi apoi ca Sfânt al Închisorilor, recunoscut de cei care l-au cunoscut în temniţe şi mărturisit ca atare de foştii camarazi după eliberarea din lanţuri, urmare a decretului din 1964. Valeriu Gafencu a trăit o metanoie sfinţitoare în închisoare. Afirmaţiile Parintelui Gheorghe Calciu făcute în „Cuvântul introductiv” la cartea „Întoarcerea la Hristos” al lui Ioan Ianolide, sunt profetice şi revelatoare, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoiesti de iubirea lui Hristos şi de eficienţa pocăintei, aceasta carte, acest document duhovnicesc, te va convinge” şi are multă dreptate căci eroii lucrării acesteia şi a închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare” şi asta pentru ca toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeași celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!… Lucrarea hristică dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai intâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea să le primeasca ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este coplexă şi de durată, însă nu imposibilă. Daca cineva nu e determinat să opreasca gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui si-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă si-i hrăneste mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind razboiul nevăzut”. Aceasta e şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului si staruitori într-ale Rugăciunii si Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!… Cu alte cuvinte, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi acesti slujitori ai lui Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcuta de către aceşti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toata durata vieții lor în închisoare”. (Stelian Gombos – Recenzie: Sfântul Închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate si adnotate de monahul Moise, CreştinOrtodox.ro). Valeriu Gafencu a dus acest război nevăzut, sfinţitor de luptă împotriva simţurilor şi a poftelor care hrănesc mintea incitată de prefidia şarpelui. Valeriu Gafencu a devenit un învingător al temniţei comuniste, un om care a zdrobit capul balaurului păcatului roşu.
Puterea modelului la Valeriu Gafencu pentru colegii de celulă şi închisoare era contagioasă. Puterea sfinţeniei sale era transfiguratoare împotriva unui univers reberbativ supus nihilismului iadului comunist. Valeriu Gafencu era ordine într-o lume cuprinsă de dezordinea atomizatoare a comunismului de origine satanică. Bolşevismul era faţa hidoasă a lui Satan, care în perioada anilor 50, cei mai cumpliţi, purta numele de Karl Marx. Prin iubire Valeriu Gafencu făcea conexiunea omului cu Dumnezeu în universul carceral. Valeriu Gafencu se dăruia semenilor săi cum Hristos pe Cruce. Tânărul Gafencu era sfânt în înţelesul cel mai adânc şi semantic al cuvântului. În limba ebraică, aşa cum apare în Vechiul Testament, cuvintele sfânt şi sfinţenie provin de la verbul kadoş, ghadaş, ce înseamnă „a sfinţi”, „a consacra” sau „a purifica”. Numele de sfânt în limba română derivă din latinescul sanctus, ce este un corespondent al grecescului „aghios”, ce avea un alt sens. La păgâni sfânt era o legătură a unei persoane faţă de obiect, străină şi rece, doar în creştinism sfânt a devenit uniunea prin iubire a omului cu Dumnezeu, deorece Hristos este iubire. Sfinţenia pogoară prin energiile divine de la Dumnezeu la om prin iubirea neţărmurită şi veşnică. Omul devine sfânt prin conlucrarea cu Harul lui Dumnezeu, până la asemănarea cu El. „Când voinţa omului ajunge la un acord deplin cu voinţa lui Dumnezeu, atunci ajunge la treapta sfinţeniei, la virtutea cea mai înaltă, la starea desăvârşirii firii noastre umane” (Anca Bujoreanu, Sfinţi martiri şi mărturisitori români din sec. XX, Editura Adenium, 2014, Iaşi, pp. 15,16). Valeriu Gafencu se încadrează identitar în „definiţia” sfântului prin perpetuarea ca vas dumnezeiesc a Harului Sfânt dăruit izvor cu apă vie pentru semenii aflaţi în suferinţă şi recluziune. Puterea sfinţeniei lui Valeriu Gafencu era molipsitoare şi acţiona ca un catharsis. Ioan Ianolide în cartea de mărturii „Întoarcerea la Hristos” ne luminează despre puterea de convertire prin credinţă a Sfântului Închisorilor, recunoscut încă din timpul vieţii. Un tânăr medicinist care era foarte bolnav şi de religie greco-catolică s-a topit în lumina dreptei credinţe propovăduitoare cu adâncă smerenie a lui Valeriu Gafencu. Tânărul vedea în Hristos numai un geniu care a organizat catolicismul atât de formidabil încât nicio forţă nu-l putea doborî. Tânărul a stat o perioadă lângă Valeriu Gafencu. Prin pronia cerească, Dumnezeu a descoperit calea cea adevărată de urmat. Într-o zi, el a cerut să i se spună texte evanghelice memorate de către deţinuţi. A ascultat cu multă atenţie cuvintele evanghelice, dar părea că nimic nu-l schimbase. Însă, atunci când s-a apropiat de moarte tânărul s-a iluminat şi a declamat: „Sunt fericit că am ajuns la credinţă!…Suferinţa, căldura voastră sufletească şi apropierea morţii au dezrobit sufletul meu. Mă bucur acum (…) Am păcătuit mult şi rog să fiu iertat de toţi aceea pe care i-am vătămat cu necredinţa mea. Acum ştiu că Biserica este o forţă nu numai prin organizarea ei, ci prin Duhul Sfânt, Care are toată puterea, în cer şi pe pământ”. Această mistică a unirii omului cu Dumnezeu prin credinţă şi pogorârea Duhului Sfânt a fost o paradigmă a temniţelor comuniste sfinţitoare, care a născut sfinţi vii din suflete moarte, martiri şi mucenici neînfricaţi din oameni temători şi simpli. Puterea credinţei şi a iubirii divine a transformat temniţa în mănăstire sfinţitoare de om şi neam. Un intelectual evreu Nicolae Steinhardt a trăit această transfigurare a puşcăriei în biserică mărturisitoare şi a trecut de la iudaism la dreapta credinţă, fiind botezat la data de 15 martie 1960, în celula numărul 18 a închisorii Jilava de Părintele Mina Dobzeu, un preot legionar, nu ca expresie politică vremelnică, ci ca trăire nepătată întru Hristos, Un alt evreu, pastorul protestant Richard Wurmbrand afirma că în temniţa de la Târgu Ocna a cunoscut cu adevărat pe Hristos. „Aici am întâlnit pe adevăraţii creştini” ne mărturiseşte Ioan Ianolide. Wurmbrand era impresionat până la la lacrimile credinţei de „apostolul” Valeriu Gafencu, care i-a şi salvat viaţa dăruindu-i doza sa de streptomicină ce l-a salvat de infecţia ucigătoare. Valeriu Gafencu s-a frânt ca o pâine pentru dragostea semenului său. A ales mântuirea prin iubire, deşi ştia că fără medicamentul salvator va muri. Dar şi-a iubit mai mult semenul decât propriul său trup supus stricăciunii şi morţii. A ales viaţa cea adevărată întru veşnicia lui Hristos şi a oferit medicamentul vindecător pastorului evreu Richard Wurmbrand. Ce dovadă mai mare de iubire şi sacrificiu sfinţitor mai doriţi de la Valeriu Gafencu, pe bună dreptate şi în adevăr numit Sfântul Închisorilor, chiar în zilelele când zăcea în Lumina necreată pe patul de suferinţă de la Târgu Ocna. Richard Wurmbrand zguduit de mărturia dragostei creştine a lui Valeriu Gafencu a declarat în faţa prizonierilor: „Aş vrea să intru în Împărăţia lui Dumnezeu, pe aceeaşi poartă pe care intră Valeriu Gafencu”. Deşi pastor evreu, Wurmbrand a cerut să fie botezat ortodox: „El dorea cu ardoare vaţa în Hristos cel Adevărat”. La stăruinţele sale dorinţa i-a fost îndeplinită, deşi peste ani Richard Wurmbrand s-a întors la vechea credinţă, redevenind pastor protestant, deşi avea o datorie morală, în faţa „apostolului” închisorii Valeriu Gafencu să rămână neclintit ca mărturie vie a sfinţeniei celui care a fost Sfântul Închisorilor şi care i-a salvat viaţa şi sufletul în ciuda nevolniciei sale umane trecătoare şi schimbătoare.
Mântuitorul ne spune „Nu numai cu pâine va trăi omul…” (Matei 4,4), mesaj hristic asumat cu dragoste eternă până la ultima picătură scursă din trupul său firav şi bolnav de către Valeriu Gafencu. Iubirea întru Hristos şi semeni era „pânea” zilnică a lui Valeriu Gafencu, frântă pe altarul suferinţelor inimaginabile care devenise marea puşcărie comunistă şi în care se nevoiau pentru mântuirea lor şi a neamului opmenesc o generaţie de martiri şi mucenici, cum n-a mai fost alta de la creştinii catacombelor până astăzi. Sfinţii martiri şi mărturisitori români din secolul XX sunt răstignirile de la fiecare colţ de drum şi răscruce a istoriei contemporane a României. Isihia devenise o constantă perenă a universului concentraţionar. Starea de isihie propagată de Rugul Aprins şi misticii de la Mănăstirea Antim cuprinse cu pojarul dragostei întreaga temniţă comunistă. Valeriu Gafencu trăia permanenţa isihiei, repetând neîncetat Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Era starea de permanţă hristică care-L unea cu Dumnezeu. Valeriu Gafencu ajunsese la Târgu Ocna la acea stare de sfinţenie, care emana doar Lumină şi nădejde în mlaştina deznădejtii pentru sutele şi miile de deţinuţi închişi de comunişti doar pentru „păcatul” de a fi creştini. În „Jurnalul Fericirii”, Nicolae Steinhardt l-a numit pe bună dreptate pe Valeriu Gafencu „sfântul închisorilor din România”. Valeriu Gafencu avea o privire de parcă zâmbea permanent, datorită credinţei ajunse la starea d eisihia, iar atunci când îl înfruntau gardienii în faţa ochilor albaştri ai lui Valeriu Gafencu, criminalul se „făcea miel” (Dumitru Bordeianu, Mărturii din mlaştina disperării, Editura Scara Print, p. 17). Pentru Valeriu Gafencu realitatea lumii de dincolo era exact ca realitatea lumii acesteia. El avea o trăire duhovnicească intensă şi radia de bunătate. Valeriu Gafencu a „realizat în mod plenar o tinereţe sfântă” (Preot Liviu Brînzaşi, Raza din catacombă, Editrua Scara, 2001, Bucureşti, p. 217). Virgil Maxim îşi aminteşte în „Imn pentru crucea purtată” că Valeriu Gafencu „nu dăruia, ci se dăruia”. Era pâinea frântă pe altarul suferinţei poporului său pentru mântuirea neamului omenesc prin Cruce. Valeriu Gafencu a ştiut ca Sfinţii Părinţi din Pateric când îi va veni sfârşitul pe lumea aceasta. „Să mă speli, să mă îmbraci, căci eu, în 18 februarie (1952), plec de la voi” (Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor din România, Editura Napoca Star, Cluj, 2005, p. 23). Ultimele cuvinte ale lui Valeriu Gafencu spuse pe patul morţii către camarazii aplecaţi în lacrimi şi rugăciune asupra lui au fost profetice şi răzbat starea de sfinţenie a celui care le-a grăit: „Nu uitaţi să vă rugaţi la Dumnezeu să ne întâlnim acolo cu toţi. Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi i-ami libertatea care-mi robeşte sufletul” (Nicolea Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu…, ed. cit. p.23). Înainte de trecere Valeriu Gafencu şi-a luat rămas bun şi iertare de la doctoriţa penitenciarului, Margareta Danielescu, care i-a îngrijit ca pe proprii ei fii, cât şi faţă de un sergent major mai omenos. Nicolae Itul şi Virgil Lungeanu erau în jurul lui Valeriu Gafencu. Acesta a refuzat masa de prânz, iar picioarele au început să i se răcească. Toţi au început să se roage, Valeriu Gafencu transpira abundent. Între orele 14.00 – 15.00, în focul rugăciunii sufletul curat şi feciorelnic s-a înălţat la cer. Vorbele încărcate de duhul credinţei ale lui Valeriu Gafencu spuse cu seninătate în faţa morţii trupului s-au ridicat la cer precum Sfinţii Părinţi spre întâlnirea cu Hristos. Pentru Valeriu Gafencu credinţa în Hristos nu a fost de vânzare sau de tranzacţionat la cererea politrucilor sau securiştilor. Când aceştia i-au propus colaborarea în schimbul streptomicinei sau pachetelor de la familie, Valeriu Gafencu le-a spus ferm: „Dumnezeu nu este de vânzare. Tranzacţii de conştiinţă nu se pot face. Pentru libertatea mea sufletească iau decizia de a muri…nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu…Eu nu pot primi moartea sufletească…Pe mine mă puteţi ucide acum, pe El nu-L mai poate ucide nimeni şi El este piatra de poticnire a tuturor seminţiilor” (Ion Ianolide, op. cit. pp. 143-144). Moartea sufletească nu a primit-o Valeriu Gafencu, ci doar fizică şi aceea doar întru Hristos. Mântuitorul nu a putut fi ucis de către comunişti cum nici memoria martiriului lui Valeriu Gafencu în sufletul poporului român. Valeriu Gafencu s-a sacrificat pentru noi ca să ne mântuim ca neam în faţa lui Hristos la Judecata de Apoi. Datorită unei hemoptizie cauzată de TBC Valeriu Gafencu a fost internat la spitalul din oraş. El i-a spus senin unei asistente: „dacă voi muri aici, vă rog să mărturisiţi oamenilor şi familiei mele dragi că am crezut până la sfârşit, că sunt împăcat, că-mi dau viaţa pentru Hristos” (Ioan Ianolide, ibidem, p.82). În recluziune Valeriu Gafencu a ajuns în starea de apatheia, de nepătimire, care era o stare de a fi firească și în același timp tensionată de arderea întru credință. Apatheia lui Valeriu Gafencu emana aura unei păci și liniști sufletești așa cum numai Sfinții martiri din Imperiul Roman au mai avut-o.Trăirea în apatheia și împăcarea cu sine a surprins-o Ioan Ianolide la Valeriu Gafencu, care pe patul morții mărturisea un adevărat testament creștin zguduitor: ”Iert cu toată libertatea sufletească pe cei care mi-au făcut personal rău. De fapt, cei ce m-au lovit, mai tare m-au împins în brațele Domnului și le mulțumesc. Mă rog pentru prieteni, pentru creștini și pentru mântuirea din ceasul al unspreyecelea a dușmanilior” (Ioan Ianolide, op.cit., p. 100). Valeriu Gafencu şi-a dărut viaţa pentru Hristos, el nu s-a frânt pe crucea neamului doar pentru mântuirea individuală, ci pentru întreg neamul creştin şi chinuit de comunismul ateu ce ocupase o parte din Europa, care dorea în stupiditatea lui limitată de cel rău să-L ucidă pe Dumnezeu.
Ionuţ Ţene
