Anul acesta, în prefața începutului comemorării supliciului lui Horea și Cloșca desfășurată de la Grupul statuar Horea, Cloșca și Crișan realizat de Ion Vlasiu de lângă Hotel Napoca, organizatorii evenimentului de la Societatea Culturală ”Avram Iancu” au pus pe bandă să cânte la boxe celebra melodie ”Cântec pentru Horea” interpretată de Andone din Abrud, pe versurile poetului moților Nicolae Nicoară Horia. Trebuie să recunosc că melodia cu modulații tragice și tresăriri melancolice pe versurile excepționale ale lui Nicolae Nicoară-Horia m-au emoționat.
E un mix sinergic genial dintre melodie și versurile impresionante, care îți merg direct la suflet și te înalță. Atât melodia cât și versurile se completează reciproc, surprinzând tragica arestare și tragere pe roată a lui Horea, Rex Daciae. Melodia lui Andone din Abrud pe versurile poetului moților este din 2013 pe Youtube și, din păcate, are prea puține aprecieri și vizualizări, deși ”Cântec pentru Horea” poate fi un Imn național al Țării Moților. Are doar 18.158 de accesări. Pun pe seama necunoașterii și lipsei publicității acestei melodii frumoase și de o sensibilitate cutremurătoare, care zguduie sufletul fiecărui român. Nicolae Nicoară Horia este un poet puțin cunoscut în restul țării, acesta preferând să fie doar un bard al Țării de Piatră, deși cantabilitatea și mesajul versurilor între eminescian și strofele declamative ale lui Adrian Păunescu merită toată considerația cititorului și criticii literare. Pe 28 februarie 1785 Horea și Cloșca au fost trași pe roată pe Câmpul Furcilor din Alb-Iulia de către austrieci, dar parcă poetul le surprinde astăzi, chiar acum, cu o durere transfiguratoare și metanoică. Melodia intitulată ”Cântec pentru Horea” este scrisă de poet cu titlul ” Mă înfioară Cântecul…”. Andone din Abrud a schimbat ușor strofele cu rimă încrucișată pentru a oferi cantabilitate melodiei. Pe poet l-am cunoscut acum câțiva ani la manifestările Societății ”Avram Iancu” unde recita cu patos versurile sale tăioase ca un bisturiu despre suferințele moților și ale românilor, sub obida străină și ale corupției locale. Întotdeauna l-am comparat pe poetul moților cu Adrian Păunescu, din păcate poeziile sale sunt astăzi destul de ignorate de către marele public. Pe nedrept. Superba poezie ”Mă înfioară Cântecul…” este scrisă pe 8 Februarie 2010, la Alba Iulia, fapt ce ne duce cu gândul la faptul că autorul s-a inspirat pe Dealul Furcilor despre suferința tragerii pe roată a martirilor români, care au pătimit pentru tot poporul român precum o o jertfă mântuitoare și izbăvitoare:
Mă înfioară Cântecul şi tac,
Pădurile în tulnice coboară,
Pe HOREA, vândutul din Albac,
Îl judecă acum, a câta oară?
Imaginile sunt puternice și sugestive – Pădurile în tulnice coboară”. Trădarea ca boală la români este criticată. Poetul recunoaște astfel tagma vânzătorilor de țară, de neam și de eroi specifică în rândul unora din poporul român. Horea a fost vândut de Iudele din neamul și satul său pe ”30 de argințî”. Iar judecata lui Horea este procesul unui întreg popor ”a câta oară?”
El stă închis la Alba în Cetate
Cu trupul cel durut de sub obezi,
Tu care treci, sătul de libertate
Opreşte-te o clipă să îl vezi…
Suferința lui Horea reprezintă suferința perenă a poporului român obidit și jefuit de stăpâniri străine. Chiar dacă astăzi avem o iluzorie libertate – ”sătul de libertate”, poetul îndeamnă să medităm și să ne întoarcem cu privirea înapoi la suferințele eroilor neamului, care ne sunt îndemn, sfat și chemare spre libertate.
Dă-i bună ziua dar, ori sara bună
Şi-ntreabă-l: „Bace Horia, mai poţi?”
Prin Apuseni se-aude cum detună
Cuvântul lui, acolo printre Moţi…
Poetul ne introduce în povestea istorică cu un simplu salut moțesc. Ne îndeamnă la o interogație perenă și permanentă cu Horea, care și astăzi este viu ”cuvântul lui, acolo printre Moți” se aude cum ”detună”.
M-am dus şi eu azi-noapte să-i ascult
Durerea de pe roată, îndestulă,
Mă cunoştea se pare mai demult
Când m-a privit străbunul din celulă…
Strofa de mai sus este zguduitoare și chenotică, Horea devine un epifenomen al strămoșului ancestral și arhetipului românesc, în care poetul și privitorul înspre celula lui Horea, închis în cetatea Alba devine ”străbunul” fiecăruia, care ne privește și ne îndeamnă să ne privim în adâncul sufletului nostru, dacă merităm să le fim urmași acestor moși eroici. Horea în celulă este etnonimul unui popor pus în lanțuri de imperii vecine. Lanțurile se rup doar prin jertfă.
Ce ochi avea! Părea un zeu rănit
Şi pedepsit de oameni pe pământ
El dintre lacrimi ştiu că mi-a şoptit-
Ai grijă de tăcerea din cuvânt!
Autorul este fascinat de Horea, de ochii săi mari de Dumnezeu, un ”zeu rănit” care pe toți și pe toate ne/ le judecă spre închinare și libertate. Sfatul lui Horea este să avem grijă de tăcerea din Cuvânt, adică de să lăsăm destinul dumnezeiesc să ne croiască soarta în istorie. Suferința ne mântuiește și ne eliberează de păcat și stăpâniri trecătoare.
Nici eu nu le-am răspuns ce Dor m-apasă,
De ce sunt Munţii noştri supăraţi,
Cu împăratul dac’am stat la masă
Mi-a dat o cruce- ei să vă-nchinaţi!
Aici împăratul nu mai este de fapt cel pământesc de la Viena, ci în fața lui Horea Împăratul devine și este cel ceresc, care i-a dat o cruce, o misiune mântuitoare pentru românii subjugați de ieri și de azi, români care trebuie eliberați de tagma vânzătorilor.
Aud afară cum cioplesc de zor
Din lemnul de gorun aceeaşi Roată,
Mă judece-n zadar, eu nu mai mor,
Inima mea în cer e îngropată…
Roata este un simbol al timpului care macină din același gorun al lui Horea suferința perpetuă a neamului solidar cu jertfa hristică, pentru noi românii. Inima lui Horea este îngropată în cerul românesc, singurul care asigură înveșnicirea noastră, a celor care suferim perpetuu sub legi și dureri străine. Roata macină timpul și oamenii și renaște neamul și învierea omului prin jertfă.
Mă înfioară Cântecul şi tac,
Pădurile în tulnice suspină,
Pe HOREA, vândutul din Albac,
L-au pironit pe Aer cu lumină…
Finalul poemului este apoteotic, unde Horea prin jertfa sa pe roata istoriei nu este zdrobit, ci pironit ca un Hristos al românilor ”pe aer în lumină”, adică în viziunea taborică mântuitoare a unui neam născut și nu făcut creștin, care și-a spălat prin jertfă perpetuă păcatul strămoșesc pe roata timpului care zdrobește și învie un popor de Horea ieri, azi și în veșnicie. Jertfa lui Horea la Alba în cetatea primei uniri a lui Mihai Viteazul a fost chemarea destinului pentru Marea Unirii de la 1 Decembrie 1918. Melodia ”Cântecul lui Horea” pe versurile bardului moților Nicolae Nicoară Horia este cu adevărat un Imn al lui Horea pentru toți moții din Ardeal, de acasă și din lume. ”Mă înfioară cântecul și tac”.
Ionuț Țene
