Săptămâna Mare e cea mai înălțătoare și plină de învățăminte perioadă din Postul Mare, care prefigurează prin tragedia jertfelnică a Mântuitorului marea bucurie a Învierii și înfrângerea morții. Deniile din Săptămâna Mare ne cheamă la reflecție pentru a ieși din teroarea istoriei imediate și nesemnificative. Participarea la deniile din Săptămâna Mare ne eliberează de teroarea imundului și imanentului cotropit de o politică a intereselor materiale și a stomacului. La începutul Săptămânii Mari, Evanghelia ne prezintă, paradoxal, un ”altfel” de Iisus. Nu mai este neapărat un ”Miel” al răscumpărării și al blândeții, care iartă totul și întoarce obrazul pentru a mai primi o nouă palmă, ci un Iisus revoluționar, care blestemă smochinul neroditor și alungă cămătarii din templu, fiind astfel o prefigurare a Bisericii sale de dinainte de a doua venire la Judecată de Apoi. Iisus ne arată în fața imediată a Golgotei că, în materie de credință, nu există toleranță și slăbiciune față de rău și de păcat. Ne oferă pilde exemplificatoare care îmbărbătează creștinul pentru a fi un luptător viteaz și neînfricat contra răului, patimii sau păcatului. În pilda smochinului și a alungării negustorilor din Templu, Iisus ne arată că noi creștinii nu trebuie să fim în niciun fel personajul – prințul Mîșkin din romanul ”Idiotul” de Dostoievski, ca să acceptăm în numele iubirii aproapelui și a binelui toate grozăviile și mizeriile din lume și a celui cu cornițe, cu brațele încrucișate. În Săptămâna Mare, de fapt Iisus ne arată cu adevărat Calea cum să fim creștini puternici în societate, adică niște bravi luptători neînfricați cu cei ce vând lumea celui rău, care acceptă de fapt răul ca absență a binelui. Deci urmând pe Iisus din Săptămâna Mare nu trebuie să fim niște alter ego de ”idioți” ca prințul Mîșkin, ci niște cruciați ai adevărului credinței și fără milă în lupta cu păcatul și cu răul acestei lumi, de afară și din noi.
Lunea Mare începe, deci, cu un avertisment împotriva formalismului religios și bigotismului fără duhul credinței. Tema smochinului și cea a alungării vânzătorilor din templu reprezintă un cutremur spiritual, adică nu poți păși pe drumul Pătimirilor Domnului Iisus Hristos agățat de forme sau de interese, ca un ”miel” care să accepte batjocura imundă a preajmei și păcătoșilor. Pilda apare în Evanghelia după Marcu (11, 12-14 și 20-21) și în Evanghelia după Matei (21, 18-22). Iat-o pe scurt: „A doua zi, ieșind ei din Betania, El a flămânzit. Și, văzând de departe un smochin care avea frunze, a venit, doar va afla ceva în el; dar, apropiindu-se de el, n-a găsit nimic decât frunze, căci nu era vremea smochinelor. Și răspunzând, i-a zis: În veac să nu mai mănânce cineva roadă din tine!” (Marcu 11, 12-14). Mai târziu, când trec din nou pe acolo, ucenicii văd că smochinul s-a uscat „din rădăcini”. „Și văzând un smochin lângă cale, a venit la el și n-a găsit nimic în el decât numai frunze” (Matei 21, 19). Un alt evanghelist spune: „Că încă nu era vremea smochinelor”. Dacă nu ”era vremea smochinelor”, pentru ce evanghelistul acesta mai spune că „a mers să vadă de va găsi ceva în el”? De aici se vede că aceasta era numai o bănuială a ucenicilor; că ucenicii nu erau încă desăvârșiți. De altfel, evangheliștii scriu totdeauna în Evanghelii și ce bănuiau ucenicii. După cum bănuiala lor era că Hristos S-a dus la smochin ca să vadă de va găsi ceva în el, tot așa, tot o bănuială a lor era că l-a blestemat, pentru că smochinul n-a avut rod. Iisus a blestemat smochinul pentru ca ucenicii să înțeleagă că în materie de credință nu există compromis, chiar dacă atunci nu era ”vremea smochinelor” și acesta nu putea da rod în mod natural. (vezi Omiliile lui Ioan Gură de Aur). A fost blestemat smochinul ca să înțeleagă ucenicii că în materie de credință nu există niciun compromis cu lumescul și imanentul. Ucenicii pot deveni niște smochini ”uscați și neroditori” dacă nu țin calea dreaptă a credinței. Isus S-a dus la smochin nu neapărat pentru că-i era foame, ci doar pentru ucenicii Săi, ca să-i îndemne să fie curajoși și tari în mărturisirea credinței. „Și voi veți face lucruri mai mari dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi” (Matei 21, 21). El le cere să nu se înfricoșeze de uneltiri și de necazuri. Iisus le arată puterea credinței: „Dacă veți avea încredere în credință și în rugăciune, nu veți face numai această minune, ci veți muta și munții si veți face și alte minuni mai mari”. Iisus prin pilda smochinului ne-a arătat, atât ucenicilor cât și nouă, ca urmași drept măritori creștini că în credință nu există compromis și slăbiciune, ci doar tăria de a duce mai departe învățăturile Mântuitorilor fără să ne îndoim de loc și să cedăm astfel printr-o falsă iubire la capcanele șarpelui. Credința nu este o chestiune ce ține de formalism, de fațadă sau de o iubire edulcorată de false pudori, ci de o luptă neînfricată și fără slăbiciune contra diavolului.
După ce a blestemat smochinul să se usuce, o plantă vie, Iisus merge la Templu să alunge răul lumii care se cuibărise în casa Tatălui Ceresc. „Și intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Iar mulțimile răspundeau: Acesta este Iisus, prorocul din Nazaretul Galileii. Și a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. Și a zis lor: Scris este: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari!” (Matei 21, 10-13) Deși Iisus Hristos este perceput de teologi ca izvorul dragostei și al blândeții, precum sprijin și mângâiere în clipele de zbucium, totuși când citim Evanghelia despre blestemarea smochinului neroditor și alungarea negustorilor din Templul din Ierusalim, vedem un Mântuitor necruțător, drept și testamentar. El ne arată cum trebuie să fim neclintiți în credință și nemiloși cu cei care o alterează. Iisus în Lunea Mare le arată ucenicilor cât și nouă creștinilor contemporani cum trebuie să se abordeze lupta necruțătoare cu păcatul, patimile și bătălia împotriva tatălui minciunilor. Iisus a lăsat prin aceste pilde un testament de urmat de a fi adevărați cruciați, neînfricați și neclintiți în dragostea pentru Adevăr și Dreptate, împotriva păcatului și duhurilor rele. La începutul Săptămânii Mari, Iisus se prezintă ca un revoluționar care usucă pomul fără roade și alungă cămătarii din Biserica sa. Azi ne putem pune întrebarea citind cele două pilde din Lunea Mare: câți dintre noi creștinii suntem cu adevărat niște luptători care ridicăm sabia dreptății și adevărului pentru apărarea credinței nealterate și împotriva celor care ne vând aurul iluziei degradării în Biserica noastră. Un creștin este un revoluționar, nu o momâie, iar Iisus este un Viața în acțiune: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”
Ionuț Țene
