Valoarea unui vis neîmplinit în ‘’Povestea romanului care nu s-a scris niciodată’’
de AL FLORIN ŢENE
’’Ce este viața? Un vis scurt si frumos care durează o clipa’’ (Marquis d Argenson)
Anul 2025 s-a anunțat încă de la început, a fi un an bogat și roditor pentru bine-cunoscutul scriitor AL FLORIN ŢENE. Domnia sa adaugă în tezaurul literar personal o nouă publicație: POVESTEA ROMANULUI CARE NU S-A SCRIS NICIODATĂ, un roman care vede lumina tiparului în România, la Cluj Napoca la editura Napoca Star, în februarie 2025.
Personalitate de seamă a culturii și literaturii române, domnul Al Florin Țene este Președintele Național al Ligii Scriitorilor Români și Părintele Zilei Limbii Române. Activitatea sa culturală și literară este binecunoscută fiind un etalon al literaturii românești, scriitor de geniu cu o putere de gândire, expresie și sinteza demne de invidiat, promotor cultural, ctitor de reviste și cenacluri literare, publicând 110 titluri de carte, dintre care amintim, proză, eseuri, critică literară, scrieri filozofice, istorice, scrieri biografice, monografii, piese de teatru și nu în ultimul rând poezie, atât de dragă sufletului său.
Romanul POVESTEA ROMANULUI CARE NU S-A SCRIS NICIODATĂ este încă o dovadă a talentului cu care eruditul scriitor a fost înzestrat. Mare iubitor al valorilor autentice românești, precum și al graiului, limbii, tradițiilor și cuvântului scris, acesta situează planul principal al romanului în satul românesc, un izvor nesfârșit de spiritualitate și înțelepciune, întâlnit în multe dintre scrierile sale. Satul oltenesc, Vitomirești în care se desfășoară acțiunea, nu este doar un decor etnografic, ci un univers viu, în care cotidianul capătă accente mitice. Lucrarea poate fi citită în cheia unei parabole existențialiste, unde viața personajului principal, Tudor, se desfășoară sub presiunea continuă a subconștientului ce se zvârcolește între aspirație și inacțiune.
Cu o scriitură plină de har și de savoare caracteristică scriitorilor de elită, Al Florin Țene ne descrie protagonistul romanul său, un poet provincial, un visător, un om al ideilor mari, dar al faptelor mici, un intelectual în derivă care oscilează continuu timp de un deceniu, între ideea de a lăsa o urmă în lume și neputința de a acționa practic. ’’Ei spun întotdeauna că timpul schimbă lucrurile, dar, de fapt, tu ești cel care trebuie să le schimbe’’ –(Andy Warhol)
Se spune că de la gând la faptă este doar un pas, pentru unii mai mic și mai ușor de făcut, pentru alții mai mare și mai greu de realizat. În mintea lui Tudor, personajul principal al romanului, se întrupează o zbatere eternă pentru acel pas „de la gând la faptă”, un interval neevaluat corect, foarte fragil și extrem de periculos în care ideile se pot stinge înainte de a se întrupa.
În această ecuație tragică se prefigurează dilema hamletiană a ființei moderne: „A fi sau a nu fi?”, dar nu în sensul existenței biologice, ci în acela al unei existențe autentice, creatoare, revelatoare de sens. Astfel acest Tudor, aflat la jumătatea vieții, visător de absoluturi și condamnat al propriei amânări, devine un dublu ficțional prin care autorul chestionează marile axe ale identității umane: între ceea ce suntem și ceea ce am putea fi, între începutul promis și finalul inevitabil. ’’Dacă viața n-are nici un țel, dacă ne e dată numai pentru a fi trăită, ca scop in sine, n-avem pentru ce trai’’ – (Lev Nicolaevici Tolstoi)
Visul lui Tudor de a scrie „romanul vieții” se amână la nesfârșit, în timp ce realitatea se scurge inexorabil, lipsită de sensul conferit de actul creator. Deși este înconjurat de oameni simpli, de natură vie, de iubire și o posibilă căsătorie cu Mirela, el rămâne captiv într-un monolog interior care-l paralizează. El caută o liniște absolută pentru a crea, dar viața, cu toate zgomotele și accidentele ei, nu-i oferă niciodată condiții ideale. Această imposibilitate de a începe ceva atât de dorit, devine, în sine, tragedia supremă. Romanul visat nu este scris, nu pentru că Tudor n-ar avea talent sau inspirație, ci pentru că, ființa și voința eroului este învinsă de propria-i pasivitate .’’Ce este viața decât un șir de nebunii inspirate? Greutatea e să le alegi pe cele demne de a fi făcute’’ – (George Bernard Shaw)
POVESTEA ROMANULUI CARE NU S-A SCRIS NICIODATĂ îmbină narativ planul realist cu cel oniric, oferind cititorului o incursiune în subconștient. Visul, ca evadare și totodată ca oglindire a fricilor și neîmplinirilor sale, ocupă o pondere semnificativă în desfășurarea epică. Aici, autorul introduce cu mult rafinament o piesă de teatru în interiorul romanului, o meta-textualitate subtilă care reflectă fractura între ceea ce este și ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Fascinant este că oniricul capătă valoare de avertisment, de prefigurare a eșecului existențial. Astfel, moartea subită a protagonistului în final nu este doar o întâmplare, ci un deznodământ logic al unei vieți netrăite plenar. Tudor moare înainte de a începe să trăiască cu adevărat. ’’Cine nu respectă viața, nu o merită’’ – (Leonardo da Vinci)
Personajele secundare, preotul, polițistul, bibliotecara, sunt, în esență, alter ego-uri ale protagonistului, proiecții ale frământărilor lui, simboluri ale posibilelor căi pe care viața le oferă. Fiecare dialog, fiecare secvență reflectă o alegere sau o ratare. Tudor se află mereu la răscruce, dar nu alege niciodată ceva cu adevărat. Astfel, el se auto devorează în contemplare, devenind un martor inutil al propriei existențe.
Privit adânc prin perspectiva filozofică, romanul POVESTEA ROMANULUI CARE NU S-A SCRIS NICIODATĂ este o meditație profundă asupra timpului. Vorbim aici despre timpul care trece, timpul care nu iartă, timpul care nu se mai întoarce, despre timpul real și despre timpul imaginar. Ideea amânării, capătă aici o gravitate existențială, mâine poate să nu mai existe, nu ca o banalitate, ci ca un adevăr dureros al condiției umane. Autorul ne avertizează subtil că amânarea visului echivalează cu renunțarea la el. Între dorință și împlinire se interpune, adesea, nu lumea, ci propria ezitare.
Din punct de vedere stilistic, scriitorul Al. Florin Țene folosește un limbaj complex, presărat cu descrieri geografice, referințe culturale și filozofice, dar păstrează o claritate narativă ce nu îngreunează lectura. Umorul subtil, ironia, dialogul în cascadă, alternanțele între grav și ludic, între real și ficțiune, trădează maturitatea și erudiția geniului literar conștient de jocurile textului și ale minții.
POVESTEA ROMANULUI CARE NU S-A SCRIS NICIODATĂ este mai mult decât un simplu roman, este o meditație gravă și complexă despre ratare, despre ezitare, renunțare și teama de eșec care paralizează voința și despre iluzia timpului infinit. ’’Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?’’ – (Umberto Eco)
Prin măiestria scrierii și profunzimea gândirii filozofice a scriitorului Al Florin Țene, romanul POVESTEA ROMANULUI CARE NU S-A SCRIS NICIODATĂ devine un exercițiu de confesiune psihologică, o frescă subtilă a incapacității de a trăi real și autentic, dar și un avertisment puternic pentru toți cei care își amână viața așteptând condiții ideale.
În încheiere, cred că cea mai potrivită concluzie este tocmai aceea care transformă o zicală banală într-o maximă filozofică: „Ce poți face azi, nu lăsa pe mâine, căci mâine poate nu va mai exista”! Viața trebuie trăită cu intensitate maximă pentru că din păcate nu suntem nemuritori, deși unii dintre noi așa cred. În fața morții, doar clipa trăită cu intensitate și sens mai are valoare. Iar romanul nescris este dovada că ezitarea prelungă și repetată e, uneori, o formă de dispariție anticipată.
Marile opere nu oferă soluții, ci ridică întrebări profunde. Iar marea întrebare a romanului POVESTEA ROMANULUI CARE NU S-A SCRIS NICIODATĂ este: Ce valoare are un vis neîmplinit ?
Mihaela CD
TWUC, LSR, WPAC
