Istoriografia poloneză contemporană are preocupări asidue de a identifica originea valahilor din Munții Tatra. Unul dintre istoricii care susține o teorie originală despre originea valahilor gorali din Polonia sau vlași din Slovacia, ca o formă de pluri-etnicitate, este Jerzy Nalepa. El a continuat școala austriacă de istoriografie privind originea valahilor. Jerzy Nalepa s-a născut pe 29 iulie 1926 la Kraszewice și este considerat ca un reputat și recunoscut istoric, lingvist, medievalist, slavist polonez, specializat pe teme de cercetare: în principal începuturile lingvistice și istorice ale slavilor și Poloniei. A fost membru al Academiei Poloneze de Arte și profesor titular. Autor al unor importante lucrări monografice, inclusiv despre etnogeneza autohtonă a slavilor (Słowiańszczyzna Północna-zachodnia: podstawości i jej umarła [Slavii nord-vestici: fundamentele unității și dezintegrarea acesteia], Poznań 1968) și despre trasarea frontierei de vest în primele zile ale statalității poloneze (Granice Polski najdawniejszej: prolegomena. Vol. 1, Granica zachodnia, part Południowa [Granița de vest, partea de sud], Cracovia 1996). Pe lângă istoria așezărilor, interesele științifice ale lui Nalepa au inclus și onomastica. A colaborat, printre altele, la ”Dicționarul de antichități slave” și a publicat în revistele ”Onamastica” și ”Język Polski”. Istoricul polonez s-a preocupat și de valahii din Tatra, pe care îi considera o populație formată dintr-un mix etnic.
Articolul lui Jerzy Nalepa, „Łemkowie, Wołosi i Biali Chorwaci. Uwagi dotyczące kwestii genezy osadnictwa ruskiego na polskim Podkarpaciu” („Lemkii, Vlahii și Croații Albi: Observații asupra problemei genezei așezărilor rutene în Subcarpatica Poloneză.”) a apărut în prestigioasa publicație academică ”Acta Archeologica Carpathica”, la Cracovia în 1998. Reprezintă o contribuție importantă la dezbaterea istorică privind originile și identitatea lemkilor, un grup etnic distinct care locuiește în regiunea Subcarpatica Poloneză și car s-ar fi amestecat cu valahii în zorii evului mediu. Lemkii (în poloneză: Łemkowie, în rusină: Лeмкы) sunt și azi un grup etnic distinct, parte a populației rutene, care locuiește într-o zonă specifică a Carpaților, zona cunoscută istoric și geografic ca Lemkovina (Łemkowszczyzna). Articolul publicat în ”Acta Archaeologica Carpathica” (1997-1998) se prezintă ca un răspuns direct la opera Janinei Repeta, pe care Nalepa o consideră insuficientă științific și părtinitoare privind originea populației lemkii. Janina Repeta, istorică născută în 1955 este o istorică și etnologă poloneză, specializată în istoria și cultura grupurilor etnice din Carpați, în special a lemkilor (un fel de rusini care vorbeau o slavă veche, estică). A publicat mai multe lucrări despre lemki, inclusiv: „Łemkowie. Kultura, sztuka, język” [Lemkii. Cultură, artă, limbă] (2011) „Przegląd badań nad etnogenezą Łemków” [Prezentare generală a cercetărilor privind etnogeneza Lemkilor]. (1993) – Acest articol publicat în Wierchy (Revista Societății Poloneze Tatry) este criticat de Jerzy Nalepa în articolul său. Jerzy Nalepa face o incursiune a originii vlahilor în durata lungă istoriei. Autorul nu crede că cei 170 de ani de dominație romană în Transilvania au fost suficienți pentru o romanizare durabilă a populației. După abandonarea provinciei Dacia (271, respectiv 268-275), partea de populație rămasă s-a întors probabil la limba daco-getică veche. Totuși, urmașii lor au fost asimilați cel mai târziu de slavi, care au emigrat începând cu secolul al VI-lea. Aici se observă influența școlii istoriografice austro-ungare de secolul XVIII/XIX (vezi Sulzer sau Roesler). Pentru istoricul polonez zona de origine a grupurilor de populație de limbă romanică (vlahi) trebuie căutată la sud de Dunăre, în vecinătatea albanezilor, probabil în triunghiul Sofia-Niš-Skopje, dar și Panonia. După primele contacte cu slavii, aceste grupuri de păstori transhumanți s-au răspândit pe aproape toată Peninsula Balcanică, de la Istria în nord până în Grecia de Nord în sud. Infiltrarea lor în teritoriul României de astăzi s-a întâmplat cel mai probabil după ocuparea maghiară a Bazinului Carpatic crede autorul. Acolo s-ar fi realizat etnogeneza românilor, prin fuziunea vlahilor imigranți cu populația locală. Tatra a fost doar un punct de intersecție între diverse influențe etnice și politice de-a lungul secolelor, inclusiv polonezi, ruteni, vlahi, germani și unguri. Înțelegerea interacțiunilor dintre aceste grupuri este esențială pentru a reconstrui o imagine mai precisă a evoluției demografice și culturale a regiunii.
Jerzy Nalepa scria în studiul său că ”într-o descriere anonimă a Europei de est, realizată în anul 1308, citim: „…populus ualde magnus et spaciossus qui uocantur Blazi [recte: Vlasi, JN], qui olim fuerunt Romanorum pastores, ac in Vungria ubi erant pascua Romanorum propter nimiam terre viriditatem et fertilitatem olim morabantur. Sed tandem ab Ungaris inde expulsi, ad partes illas fugierunt; habundant enim caseis optimis, lacte et carnibus super omnes nationes”⁸ (‘…popor foarte mare și [foarte] răspândit, numit vlahi, care odinioară au fost păstori romani și au locuit în Ungaria, unde au fost pășuni romane din cauza verdeții și fertilității pământului. Dar în cele din urmă, alungați de unguri de acolo, au fugit în acele părți; abundă în brânzeturi foarte bune, lapte și carne mai mult decât toate națiunile’). Nu există nicio îndoială că este vorba despre păstorii vlahi, cunoscuți producători de brânză și carne, crescându-și turmele de oi mai ales pe pajiștile înalte de munte, adică hale, vorbind pe vechiul polonez płonina, numite astăzi din ruteană połonin.” (p. 136) Dacă păstorii vlahi sunt atât de bine atestați în Ungaria, adică în partea ungară de atunci a Carpaților, atunci probabil că ei puteau deja să pătrundă și în versanții nordici, adică versanții polonezi ai Carpaților. ”Desigur, nu știm asta cu siguranță, nici nu suntem capabili să determinăm intensitatea de atunci a acestei presupuse infiltrări. În viziunea lui Narepa, istoricul Janina Repeta pare să nege imigrația vlahilor în versanții nordici ai Carpaților în general, bazându-se pe lipsa documentației directe a migrațiilor în sine. Trebuie, totuși, să se atragă atenția asupra faptului că această documentație lipsește pentru aproape toți Carpații. Și cu toate acestea, este un fapt incontestabil că există o prezență a populației vlahe pe aproape întreaga suprafață a acestor munți, de la Dunăre la Moravia și la Peninsula Balcanică. Pur și simplu, puțin le-a păsat de vlahii nomazi și, cu atât mai mult, nu au considerat că este adecvat și necesar să scrie despre ei.” (p. 135-145) A. Fastnacht, autorul unei lucrări excepțional de valoroase și excelent documentate, intitulată Așezările din Ținutul Sanok în anii 1340-1650, scrie că „Sosirea acestora [vlahilor, n.red.] prin migrații pastorale în secolul al XIII-lea în această zonă este probabilă”. Cea mai veche mențiune păstrată despre ei în acele ținuturi datează din anul 1377 și se referă la satul Hadle: Hodle la nord de Dynów în voievodatul [provincia] Przemyśl. Istoricul Nalepa identifică clar problema centrală: lipsa unei înțelegeri nuanțate și multidimensionale a genezei așezărilor rutene în Subcarpatica. El subliniază că abordările simpliste care atribuie originea lemkilor doar Croaților Albi sau doar influenței valahe sunt insuficiente și distorsionează realitatea istorică. Prin urmare, Nalepa își propune să ofere o perspectivă alternativă, bazată pe o analiză critică a surselor istorice, lingvistice și arheologice. Nalepa contestă ideea că lemki sunt pur și simplu o ramură a ucrainenilor sau o populație vlahă slavizată. El argumentează că identitatea lemkilor este un construct complex, format de interacțiuni multiple de-a lungul secolelor. Nalepa critică în mod special accentul exagerat pus pe rolul colonizării valahe. Deși recunoaște influența vlahilor în introducerea unui sistem juridic specific (Ius valachicum) și a practicilor pastorale, el contestă ideea că ei au fost singurii sau principalii coloniști. El subliniază că multe sate au fost inițial fondate sub drept polonez sau german, doar pentru a adopta ulterior aspecte ale culturii valahe. Vlahii s-au integrat într-o structură socială deja existentă, și nu au creat-o de la zero. Analiza lingvistică a numelor de locuri (toponime) este un element central al argumentului lui Nalepa. El examinează originile numelor de sate, râuri și munți pentru a determina substratul lingvistic predominant. Descoperirea numelor poloneze indică o prezență poloneză anterioară, contestând astfel ideea unei zone de pustietate înainte de venirea vlahilor sau a rutenilor.
Nalepa detaliază profilul vlahilor, descriindu-i ca pe un grup de păstori nomazi veniți din Balcani, cu un sistem juridic și cultural specific. El subliniază că influența lor nu a fost limitată la aspecte economice (păstorit), ci și sociale, introducând elemente noi în organizarea comunităților rurale. Un aspect important al argumentului lui Nalepa este importanța stratului polonez preexistent. El afirmă că zona nu era o ”terra nullius” înainte de sosirea vlahilor și a rutenilor. Prezența numelor de locuri de origine poloneză constituie o dovadă a unei activități umane stabile, cu o organizare socială și economică. Prin urmare, geneza așezărilor rutene nu poate fi înțeleasă fără a lua în considerare acest substrat polonez, care a influențat, în mod direct sau indirect, evoluția ulterioară a regiunii. Nalepa aduce argumente suplimentare, cum ar fi influențele toponimice germane (prin coloniștii sași), demonstrând complexitatea influențelor. Regiunea nu era o terra deserta. Autorul abordează cu scepticism și teoria populară care îi identifică pe lemki cu croații albi, un trib slav menționat în surse istorice timpurii. El arată că există o lipsă de dovezi concrete pentru a susține că croații albi au locuit vreodată în Subcarpatica. Analiza sa minuțioasă a surselor istorice, inclusiv a scrierilor lui Constantin Porfirogenetul, sugerează că aceștia se aflau mai la vest, în Boemia. Această abordare critică evidențiază necesitatea de a examina cu atenție dovezile istorice și de a evita speculațiile nefondate. Nalepa critică folosirea selectivă a surselor de către alți cercetători, exemplificând cu Janina Repeta, pe care o acuză că citează din cercetătorul Hrușevski selectiv. El subliniază că este esențial să se ia în considerare contextul mai larg al surselor și să se evite interpretările care susțin un argument prestabilit. El insistă asupra necesității unei abordări interdisciplinare, care să integreze datele istorice, lingvistice, arheologice și etnografice privind valahii gorali. Pentru autor concluzia este că originea lemkilor și geneza așezărilor rutene în Subcarpatica Poloneză sunt rezultatul unor procese istorice complexe, implicând interacțiunea mai multor grupuri etnice și culturale.
Nalepa susține că vlahii nu au pătruns într-o zonă nepopulată. El argumentează că a existat un substrat polonez și rutean preexistent, cu așezări și organizare socială. Vlahii s-au integrat în această structură, adoptând uneori obiceiuri locale și influențând, la rândul lor, cultura și economia regiunii. Această interacțiune complexă a dus la formarea unei identități culturale distincte, care nu poate fi redusă la o singură origine etnică. Nalepa evidențiază importanța Jus valachicum (dreptul valah), un sistem juridic specific practicat de comunitățile vlahe. Totuși, el avertizează împotriva interpretării exclusiv etnice a acestui termen. Folosirea termenilor „Wołoszyn” (vlah) sau „Walachus” în documentele medievale nu indică neapărat o origine etnică vlahă, ci mai degrabă faptul că o așezare beneficia de privilegiile și obligațiile asociate dreptului valah. Nalepa recunoaște că lipsa surselor scrise despre viața vlahilor reprezintă o provocare majoră pentru cercetători. Nomazii și păstorii nu erau adesea subiectul relatărilor istorice, iar multe documente medievale s-au pierdut sau sunt incomplete. Cu toate acestea, el insistă că dovezile indirecte, cum ar fi toponimia și vestigiile culturale, pot oferi informații valoroase despre prezența și activitatea vlahilor. Este interesant cum unii istoricii polonezi încearcă să ”slavizeze” poporul valah din Tatra. E curioasă și inedită teoria istoricului polonez față de ceilalți colegi istorici, că valahii din Polonia nu au sosit prin transhumanță, imigrație sau colonizare din Maramureș sau Moldova, ci din câmpia Panonică. Valahii panoni izgoniți de triburile maghiare în secolul X sau puși în mod organizat să emigreze, prin diplome regale sau nobiliare emise, a făcut ca această populație românească să se așeze în Carpații Păduroși în secolele XI-XV. E o teorie inedită și total nouă privind originea panonică valahilor din Munții Tatra, ideea susținută și de unii istorici români din perioada interbelică ca Nicolae Drăganu din Cluj.
Ionuț Țene
