Tânăra elevă Maria Puia nu a fost o simplă victimă a represiunii austro-ungare, ci un actor conștient și activ în epopeea emancipării românilor transilvăneni de sub ocupația străină înainte de 1918. Azi este aproape uitată și deliberat ignorată de istorici într-un moment intenționat de demitizare și ocultare a istoriei naționale. Recuperată timid din arhive și din memoria colectivă abia după 1990, povestea Mariei Puia dezvăluie o personalitate puternică, animată de un patriotism ardent și de o credință neclintită în dreptul românilor ardeleni la autodeterminare. Transilvania, teritoriu cu o istorie complexă, complicată și cu o populație majoritar românească se afla sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, un conglomerat de naționalități și interese adesea conflictuale. Românii, majoritari în regiune, erau supuși unei politici coercitive de maghiarizare forțată, menită să le erodeze identitatea culturală și să-i integreze în structurile statului dualist. Legile contelui Andrássy, un ministru de interne șovin de la Budapesta, ilustrează această politică, negând existența unei națiuni românești distincte și impunând limba maghiară în administrație și în învățământ.
În acest context, afirmarea identității românești devenea un act de rezistență. Biserica Greco-Catolică și cea Ortodoxă, alături de intelectuali și oameni de cultură de marcă, au jucat un rol crucial în menținerea spiritului național și în promovarea idealului unirii cu România. Mișcările de protest, precum Pronunciamentul de la Blaj (1868) și Memorandumul (1892), demonstrează determinarea românilor de a-și face auzite revendicările naționale, în ciuda riscurilor și a represiunii. Maria Puia a absolvit liceul de fete din Blaj în 1914. În același an, după izbucnirea războiului, poezia patriotică a lui Radu Cosmin, „Vrem Ardealul!”, a fost descoperită în ranița unui elev normalist din Blaj, aflat pe frontul din Polonia. Anchetatorii au stabilit ulterior că poezia provenea de la Blaj și că Maria Puia, absolventă a liceului, o răspândise intenționat printre elevi. Arestată și dusă în închisoarea de la Alba Iulia, ea a fost supusă unor chinuri greu de imaginat. Din celulă, Maria îi scrie mamei sale o scrisoare cutremurătoare, dezvăluind că nu i s-a permis nici măcar vizita doctorului sau spovedania preotului. În pragul morții, imploră ca trupul ei să fie adus acasă și îmbrăcat în costum național, cu opinci în picioare și cu tricolor în păr, ca o ultimă reafirmare a identității sale românești. Dorința i-a fost zădărnicită, scrisoarea fiind interceptată de gardieni, iar bătrâna mamă a fost nevoită să o înmormânteze fără a-i respecta ultimele dorințe. Martiriul Mariei Puia a fost evocat ulterior în ziarul „Unirea Poporului” (numărul din 2 mai 1943), în articolul „A murit mama unei eroine”.
Povestea eroismului său este legată tocmai de apariția poeziei „Vrem Ardealul”, scrisă de poetul Radu Cosmin și publicată în ziarul „Adevărul” din 2 iunie 1916. Poezia a devenit celebră la vremea respectivă, atrăgând, prin conținutul său patriotic vibrant și forța mobilizatoare, pe românii ardeleni la lupta de eliberare. „Vrem Ardealul” a fost mai mult decât o simplă expresie artistică: a devenit un simbol al aspirațiilor naționale și un instrument de mobilizare politico-națională. Versurile sale, încărcate de emoție și de referințe istorice, au rezonat cu sentimentele românilor transilvăneni, alimentând dorința arzătoare de a se uni cu frații de peste Carpați. Distribuirea acestei poezii, considerată subversivă de autoritățile maghiare, era un act de curaj și de sfidare în vreme de război. Maria Puia, implicându-se activ în răspândirea ei, și-a asumat un risc enorm, conștientă de consecințele care ar fi putut decurge de aici. Această alegere demonstrează o convingere profundă și o hotărâre de a contribui la realizarea idealului național, indiferent de prețul personal. Arestarea Mariei Puia și tratamentul inuman la care a fost supusă în închisoare au scos la iveală brutalitatea regimului austro-ungar și disperarea autorităților de a înăbuși orice formă de rezistență românească. Torturile, amenințările și presiunile psihologice au vizat forțarea tinerei să-și trădeze complicii și să renunțe la idealurile sale.
Poemul „Vrem Ardealul“ a fost scris inspirat, în 1914, de Radu Cosmin sub forma unei scrisori dedicate regelui Carol I, în contextul începerii Primului Război Mondial. În scurt timp, poezia a devenit un adevărat instrumentum regni, atât pentru românii de dincolo de Carpați, cât și, mai ales, pentru ardeleni. Alegerea Blajului ca loc de distribuire a poeziei lui Radu Cosmin nu a fost întâmplătoare, guvernul de la București știa că orașul este ”mica Romă” pentru ardeleni și un focar al românismului din Ardeal. Poezia a ajuns la Blaj în 1915, pe căi conspirative, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul până la punctul de frontieră Predeal (granița dintre România și Ardeal la acea vreme). Bărbatul a ascuns hârtia în tureacul cizmei. Astfel, în scenă intră Maria Puia, dactilografă atunci la biroul judiciar al Mitropoliei Blajului. Tânăra de 20 de ani, provenită dintr-o familie modestă cu cinci copii, a dat dovadă de mult curaj, asumându-și sarcina multiplicării și difuzării poemului. Acțiunea tinerei dactilografe a fost încununată de succes, poezia ajungând la sute de persoane, răspândită din om în om. Se spune că intelectualii și elevii din Blaj o învățaseră pe de rost. Arestată și torturată, în singurătatea celulei, Maria Puia s-a spânzurat cu franjuri rupți din rochie. În felul acesta, „scoarțele” odiosului dosar al anchetatorilor s-au închis, fără a atinge rezultatul urmărit, anume suprimarea din luptă a rezistenței românilor din Blaj. În scrisoarea de adio adresată mamei, fraților și prietenilor, găsită asupra sa, tânăra eroină implora iertare pentru supărarea pricinuită, exprimând, drept consolare: „Am socotit că e mai bine să mor eu singură decât alții o sută”, după cum susține Ioan Avram, care deține și scrisoarea de adio originală lăsată de tânăra din Blaj. („Vrem Ardealul“: Poezia de voință și revoltă a românilor, adusă conspirativ la Blaj în cizma unui mecanic de locomotivă – Alba24: https://share.google/2ggFxGp61qvdVqvGV)
Sinuciderea Mariei Puia a fost un act de disperare și de revoltă, având un impact zguduitor asupra opiniei publice românești, atât în Transilvania, cât și în România. Moartea ei a fost percepută ca un sacrificiu suprem pentru cauza națională, transformând-o într-un simbol al eroismului și al martiriului. Scrisoarea de adio, cu cererea de a fi înmormântată în costum popular românesc, cu opincile și cu tricolorul, a devenit un testament al identității sale și un apel la unitate și rezistență. După Unirea din 1918, povestea Mariei Puia a intrat într-un con de umbră, eclipsată de evenimentele majore și de figurile proeminente ale epocii. Cu toate acestea, în ultimii ani, au fost depuse eforturi semnificative, dar totuși insuficiente, pentru recuperarea și valorificarea memoriei acestei eroine uitate, cu scopul de a-i reda locul meritat în panteonul național. Acțiunile Fundației Alba Iulia 1918 și ale ASTRA „Timotei Cipariu”, precum și realizarea unei plăci comemorative și a unei cărți dedicate vieții sale, demonstrează importanța conservării memoriei celor care s-au sacrificat pentru idealurile noastre. Trebuie să subliniem că povestea Mariei Puia este relevantă și revelatoare și în prezent, într-o lume marcată de conflicte identitare și de tentația rescrierii și suprimării istoriei naționale. Ea ne reamintește importanța valorilor precum patriotismul, curajul, identitatea culturală și necesitatea luptei pentru drepturile și libertățile noastre.
O placă memorială amplasată pe fațada fostei clădiri a Penitenciarului Alba, dezvelită în 5 iunie 2008, are inscripționate în marmură următoarele cuvinte: Maria Puia, martir ardelean, erou al Transilvaniei – „În această clădire, unde a funcționat Penitenciarul din Alba Iulia, și-a pus capăt zilelor tânăra de numai 30 de ani (1895-1915) PUIA MARIA, de la Blaj, pentru a salva viața și libertatea patrioților români implicați în grupul celor care au răspândit în Transilvania poezia «Vrem Ardealul!» de Radu Cosmin, în anul 1915, militând pentru unirea tuturor românilor. Eternă să-i fie memoria!”. Maria Puia nu a fost doar o victimă a istoriei, ci și un erou impresionant, care și-a asumat destinul și a contribuit, prin sacrificiul său, la realizarea unui ideal măreț – România Mare. Povestea ei ne invită să reflectăm asupra complexității identității naționale, asupra costurilor libertății și asupra importanței conservării memoriei celor care au luptat pentru ea, pentru o țară mare, demnă și unită. Maria Puia poate fi pusă pe postamentul istoriei naționale, alături de o altă eroină a Primului Război Mondial – Ecaterina Teodoroiu. Prin recuperarea și valorificarea memoriei Mariei Puia, ne onorăm cu noblețe trecutul și ne inspirăm pentru viitor identitar – ca Ardealul să nu mai treacă niciodată sub o stăpânire străină. Eroii nu mor niciodată!
Ionuț Țene
