23 ianuarie: Sfânta Mărturisitoare Aspazia Petrescu Oțel

23 ianuarie: Sfânta Mărturisitoare Aspazia Petrescu Oțel
8 ani de la nașterea sa la cer!

„În închisoare, ceea ce ne a salvat pe noi a fost o trăire creștină, ce izvora din acceptarea suferinței care ni s a impus.” Se naște la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi), în comuna Cotul Ostriței (Cernăuți), în ca¬sa bunicilor materni; primul copil din cei doi (fratele – Anatolie) al învățătorilor Ioan și Maria Oțel. A fost întemnițată timp de 14 ani în: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoșani, Arad! A trecut la cele veșnice în 23 Ianuarie 2018!

Urmează cursurile primare la școala din comuna Ghizdița (Fântânele). Este în¬scri¬să la Liceul din Bălți, mai apropiat de ca¬să decât Soroca, fiind retrasă după un tri¬mes¬tru, pe caz de boală.
Între 1936 1940 ur¬mea¬ză cursurile la „Liceul ortodox de fete” Ele¬na Doamna din Cernăuți. În frământările a¬nului 1940 pierde din nou un an școlar. În 1941 reia cursurile la același liceu, recupe¬rând anul pierdut și urmând regulat clasa a 5 a și în particular, concomitent, clasa a 6 a. Își ajunge din urmă generația în clasa a 7 a. La 18 martie 1944 se întrerupe școala, lu¬¬ând calea refugiului, dramatic și definitiv. Își ia bacalaureatul la Orăștie, în 1944, sub bom¬bardamente.
Între 1944 1948 urmează Facultatea de Litere și Filosofie de la Universitatea Ba¬beș Bolyai din Cluj; primul an la Sibiu, unde U-niversitatea era refugiată, și apoi la Cluj. În tim¬pul facultății, conferențiază în cadrul FORS (Frăția Ortodoxă Română Stu¬den-țeas¬că), cu lucrarea Iisus în poezia română. Es¬te una dintre elevele preferate ale lui Luci¬an Blaga, care o va încuraja să și cultive ta¬len-tul literar. De altfel, filosoful îi va urmări me¬reu traseul, întrebând, după închiderea a¬utoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Co¬in¬ci¬dența unei rânduieli tainice a făcut ca și Ma¬estrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păs¬tra o vie și caldă amintire, să ia drumul în-chisorilor comuniste, asemenea întregii sa¬le generații de sacrificiu, al cărei destin a os¬cilat între temniță și exilul anticomunist.
Între 1946 1948 a funcționat ca dac¬ti¬lo¬grafă la prestigiosul Centru de Studii Tran¬silvane, condus de remarcabilul profe¬sor academician, istoricul Silviu Dragomir. La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă și fără po¬si-bilitatea de a susține examenul de stat. Es¬te condamnată la 10 ani de temniță grea, pe ca¬re i a executat în diferite închisori: Mislea, Dum-brăveni, Miercurea Ciuc.
Motivul arestării a fost unul simplu și de¬venit deja clasic pentru ideologia comu¬nis¬tă, atee: aderența la Cetățuia – organiza¬ția de tineret a femeilor din Mișcarea Legiona¬ră, similară Frățiilor de Cruce – organiza¬ți¬a de tineret a bărbaților – din cadrul „Liceul ortodox de fete” Elena Doamna din Cer¬nă¬uți.
În 1958, în loc de eliberare i se acordă în¬că 4 ani, pe care îi execută între 1958 1962, trecând prin închisorile comuniste, Mis-lea, Jilava, Botoșani, Arad, de unde este e¬li¬berată. În 1958 se stabilește cu mama (pen¬sionară) în orașul Roman, tatăl fiind de-cedat (1958).

Cu foarte multă dificultate reușește să func¬ționeze pe un post de contabilă la o coo¬pe¬rativă din Roman. În 1964 se căsătorește cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi deceda¬se soția. Împreună cu acesta îi crește pe cei doi copii orfani, care ajung calificați (fiul – in-giner, iar fiica – medic). În 1977 îi moare ma¬ma, în 1987 soțul, iar în 1998, fratele.
După decembrie 1989 participă la toa¬te comemorările martirilor și mucenicilor din temnițele comuniste, fiind co¬ organiza-toa¬rea Sfântului Paraclis de la Mislea (târno¬si¬rea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de po¬menire a tuturor tinerelor legionare, a mar¬tirelor și sfintelor din temnițele comu¬nis¬te – a se vedea în acest sens ultimul vo¬lum al autoarei Adusu mi am aminte (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doam¬nei Aspazia Oțel Petrescu, cu prilejul sfin¬țirii Hramului (8 septembrie) Sfântului Pa¬raclis de la Mislea. În 2007 primește Pre¬miul Fundației Culturale Lucian Blaga pen¬tru creație literară – proză scurtă, în cadrul Fes¬tivalului internațional Lucian Blaga, Lancrăm Sebeș Deva.
(„Aspazia Oțel Petrescu. Repere biografice” în Rost. Revistă de cultură creștină și politică, anul VI, nr. 64, iunie 2008, pp. 12 13)
Acceptarea suferinței care ni s a impus
„Rugăciunea mi a salvat viața”
Doamna Aspazia Oțel Petrescu este una dintre multele femei care au pătimit ani de zile în temnițele comuniste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam și țară. În cei 14 ani de detenție a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoșani și Arad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie și credință în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i a purtat de grijă, a mângâiat o și i a adus bucurii duhovnicești, ajutând o să depășească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum și cea a tuturor celor întemnițați pentru credința lor, vii sau mutați la Domnul, să ne dea și nouă curaj în lupta cu propriile păcate, cu patimile și ispitele, îmbărbătându ne pentru a duce lupta cea bună, păzindu ne împotriva necredinței ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)
– Cum priviți acum perioada detenției?
– O consider o onoare, așa cum și Petre Ţuțea o considera. Am un moment de emoție… (lăcrimează, n.red.)…, toți îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne a făcut Dumnezeu că ne a așezat pe o linie care a fost deschisă cu atâția ani în urmă de către Însuși Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferință care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru și să l așeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci țelul final al unui neam, ca și al unui individ, nu este plăcerea, fericirea pământească, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumnezeu ne a chemat să arătăm că suntem dispuși să jertfim cei mai frumoși și cei mai curați ani ai vieții noastre pentru Înviere.
– Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?
– Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare și pe care o duceai cuiva care își aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai și l îmbrățișai, și l încălzeai în brațele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la știința prin care poți să eviți îndepărtarea, despărțirea, antipatia față de semenul tău, și să o înlocuiești cu gingășia, cu duioșia, cu dragostea – care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanță cu indiferența, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era și trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”
– Şi, firește, vă rugați una pentru alta. Povestiți ne despre minunile săvârșite prin rugăciune…
– Rugăciunea mi a salvat viața. Am făcut la un moment dat un infiltrat TBC, concomitent pe ambii plămâni. Făcusem febră, dar nu o luasem în seamă. Am aflat că am fost bolnavă de tuberculoză abia după ce m am vindecat. Eram în perioada în care conduceam atelierul de cusături românești. Aveam o comandă făcută de Ministerul Armatei pentru corul lor: 300 de costume pentru bărbați și femei, pe vreo șapte regiuni populare, și niște benzi de broderie albă cu care aveau să realizeze decorurile, pe unde mergeau. Norma a fost prea grea. Se lucra zi lumină. Comanda a fost dată primăvara și trebuia să fie gata pe 14 decembrie. Se intrase în toamnă, când ziua era mai scurtă – și, neavând lumină, nu mai puteam munci foarte multe ore pe zi. I am spus comandan¬tului că s ar putea să nu terminăm broderiile. Costu¬mele erau gata, dar la broderii mai aveam ceva de lucru.
Comandantul m a amenințat că mă va încadra la sabotaj, pentru că „nu te joci cu armata!”. Nu le am spus nimic fetelor, pentru că nu am vrut să le chinui să lucreze pe o lumină tremurătoare de la sonde – infamă pentru a lucra pe pânză subțire (închisoarea era într o zonă petrolieră și lumina electrică era furnizată de sonde). Mi am zis: „O să mă bage la sabotaj și o să mi prelungească detenția. Pe lângă anii de detenție pe care îi am, ce mai contează dacă îmi mai dau ceva?”

Însă fetele au aflat de la directoarea de producție, o tânără angajată a M.A.I. pentru suprave¬gherea producției. Fetele luau din ateliere benzile, veneau cu ele în dormitor și lucrau pe paturile de la etaj lângă lumină – lucrau toată noaptea și, astfel, pe 14 decembrie comanda a fost gata. Pe 9 decembrie era ziua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac contabilitatea consumului de mate¬riale. Lucram câte 16 ore pe zi și nu prea aveam con¬tact cu ele. Dar, din când în când, participam la rugăciu¬nile comune. După acatist, se făceau rugă¬ciuni speciale pentru oamenii care aveau probleme deosebite. Şi le auzeam cum spuneau: „Dă i, Doamne, sănătate, ajut o și elibereaz o!”. Şi ziceam și eu: „Dă i, Doamne, sănătate, ajut o și elibereaz o!”, fără să știu că pentru mine se făcea această rugăciune!
La 9 decembrie, mi au făcut o mica sărbătoare în celulă. Pe măsuță era faimosul tort făcut din pâine uscată, adunată cu lunile, și însiropat cu siropuri luate de la cabinetul medical sau cu marmeladă luată de la fetele care aveau regim TBC. Lângă tortuleț era o cărticică brodată de mână – „Buchet spiritual”. Filele erau din pânză, iar literele erau scrise cu ață și se specifica câte rugăciuni s au făcut pentru mine. M am îngrozit câte mii de Născătoare–de Dumnezeu și câte mii de Tatăl nostru s au spus pentru sănătatea mea. Eu nu știam că am tuberculoză, dar doctorițele din preajma mea știau – însă nu mi au spus ca să nu mă demoralizeze. Pentru rugăciunile camaradelor mele m am vindecat de tuberculoză. Când a venit caravana cu aparate speciale ca să detecteze cazurile de TBC, pentru că se înmulțiseră în ultima perioadă, eu aveam deja sechele. Aceste sechele le am și astăzi – și se minunează medicii radiologi ce vindecare specta¬culoasă de tuberculoză am. Unul dintre doctori mi a spus că am avut pe ambii plămâni o problemă foarte gravă, dar că urmele abia se văd. I am răspuns că m am vindecat definitiv. „Dar cum poți fi așa de prezumțioasă, pentru că bacilul Koch se poate reactiva oricând!” I am răspuns: „Eu nu m am vinde¬cat cu medicamente, ci cu rugăciunile camaradelor – și ce s a vindecat de Sus, vindecat rămâne!”.
– Din literatura de detenție, știm că cele mai grele momente erau cele petrecute la izolator. Ați cunoscut și dumneavoastră izolatorul?
– De mai multe ori. În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator m au pus în cătușe, cu mâinile la spate. Erau niște cătușe zise „americane”, niște brățări nichelate foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătușele bărbătești erau prea largi pentru încheie¬turile noastre mici, iar noi, femeile, le puteam scoate. Aceste cătușe, dacă mișcai mâinile, se tot strângeau până când intrau în carne. Erau foarte greu de suportat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sistemul circulator. Puteai chiar să ți pierzi mâinile, dacă te țineau prea mult în situația asta. Așa încătușată m au dus la izolator! În încăpere am văzut că era o pivniță foarte mare, care avea ca sistem de iluminare două lucarne, prin care venea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în fața ușii, pe o platformă. De la această platformă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într o rochiță și nu puteam să fac nicio mișcare, pentru că se strângeau cătușele. Am început să mi spun rugăciunile. Tot rugându mă, sprijinită de ușa de lemn, am văzut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându mă mai atent, am văzut că aceste paie se mișcau. M am îngrozit și am zis: „Doamne, șobolani or fi?”. Un șobolan mi a confirmat acest lucru. A început să urce spre mine, s a oprit la jumătatea scării și m a privit lung. Luni de zile m au bântuit acei groaznici ochi de jivină…
„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăștia la noapte mă ronțăie?” Dacă n aș fi avut cătușele la spate cu mâinile, aș fi încercat să mă apăr de ei. Dar așa, cu mâinile la spate și neputându le mișca, ce am să fac? M a cuprins disperarea și mi am zis: „Mă arunc cu putere până jos și termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!” Imediat însă mi am revenit. „Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită și e mai rău!” Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi am auzit vocea: „Doamne, nu mă lăsa!” Nu am putut să spun nicio altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s a materializat în acel strigăt: „Doamne, nu mă lăsa!” În clipa în care s a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, șobolani, pivniță… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s au șters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obișnuiți. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor – și atunci zăpada licărește în mii de luminițe. Eu nu mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă și nu o mai am. Mă copleșise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubești foarte tare pe cineva și afli că ești iubit în aceeași măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la București și m a chemat la anchetă.
– Le ați povestit camaradelor ce s a întâmplat la izolator?
– Nu. M am temut că toate nopțile lor vor fi bântuite de gândul că șobolanii umblă peste ele. Erau câteva mai sensibile la somn și simțeau că umblă cineva peste plăpumi. Eu le spuneam că este un vis urât. Dar, de fapt, erau șobolanii care mișunau în toată închisoarea. Şi, ca să nu li se facă frică, am suportat singură coșmarul pe care unul dintre șobolani mi l a dat – pentru că mult timp m au urmărit ochii lui. Am scăpat de această obsesie intrând în viața noastră duhovnicească de rugăciuni comune.

– Generația de astăzi mai este dispusă la jertfă?
– Eu locuiesc în spatele unei școli. Cuvintele pe care le aud din gura acestor copii și apucăturile lor pur și simplu mă oripilează, mă îngrozesc și zic: „Doamne, unde vom merge așa?”. Însă i am văzut și mergând droaie după părintele care ține orele de religie. Toți copiii voiau să fie cât mai aproape de el. Omul acesta a știut să le ia sufletele în mâinile lui. Aceasta este ceea ce ne lipsește: educatorul, modelul. Sufletele lor sunt derutate, educația oficială e anume plănuită încât să fie confuză, să fie haotică. Se vrea prăbușirea, demolarea anumitor valori și se reușește, câtă vreme nu există un element care să coaguleze ceea ce este în profunzime, în adâncul, în sinele copilului.
– Care este rolul părinților?
– Este primordial. Nu degeaba s a vorbit despre cei șapte ani de acasă. Dar, dacă părintele nu este pregătit, dacă în copilărie se bătea cu colegii lui, așa cum o fac tinerii de astăzi, nu are de unde să dea educația cores¬punzătoare. Avem nevoie de oameni providențiali, care să creeze o atmosferă anume și în lumea părinților și în lumea copiilor. Eu nu mi pierd speranța. Sunt totuși oameni care nu au pierdut drumul și ar putea să meargă pe calea cea strâmtă, care este plină de riscuri. Eu zic că generația care va fi chemată să se jertfească pentru învierea neamului va avea de dat un examen mult mai greu decât cel pe care l am dat noi. Noi am fost distruși cu biciul, dar generația asta de acum este distrusă cu zăhărelul! Copiii noștri vor fi obligați să facă lucruri pe care nu le ar face din îndemnul inimii, dar vor fi obligați să le facă prin consecința lucrurilor…
– Au fost momente în perioada detenției în care v a fost greu să iertați?
– La închisoarea de la Botoșani am fost bătută din pricină că eram șefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată și lungă de 1 metru jumătate și mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le a luat la bătaie chiar și pe două prietene care mi au luat apărarea: „De ce o bateți pe ea? Doar că este șefă de cameră? Bateți le pe cele care au greșit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase și am simțit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumusețea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Așa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuși, crezând că o fac din orgoliu. Eu simțeam durerea din plin, dar reacționam prin tăcere, durerea mă amuțea. Odată, acest bătăuș foarte crunt s a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi a văzut chipul schimonosit de durere, s a luminat. Mulțumirea acesta pe care am citit o pe chipul lui m a făcut să l urăsc. A fost singurul moment din viața mea când am simțit ură în sufletul meu. Şi m am speriat așa de tare, mi am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ținut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să l pot ierta…
– Şi ați reușit?
– Da, l am iertat, dar numai după ce m am rugat intens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m au ajutat și camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură și să mă gândesc la frumusețea iubirii creștine, m a învățat „Îngerul a strigat” într o execuție psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare și nu se auzea ce cântam…
– Ați suferit foarte mult. Cum putem accepta suferința?
– Suferința trebuie transfigurată. Şi suferința se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găsești o motivație pentru suferință. În momentul în care găsești mobilul suferinței, ești salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferința devine o bucurie, devine o onoare. Îți dai seama că Iisus a luat o linguriță din suferința Lui și ți a dat o ție. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că ești fiu al lui Dumnezeu.

(Interviu realizat de Raluca Tănăseanu, „Rugăciunea mi a salvat viața” în Familia ortodoxa.