Distribuie articolul

Iordanes este cunoscut mai ales ca autorul bizantin al ”Geticii”, o lucrare din secolul al VI-lea despre originea și faptele goților. Textul a influențat durabil felul în care au fost relatate începuturile acestui popor și a alimentat dezbaterile moderne despre raporturile dintre goți, geți și populațiile din spațiul dunărean. Așa s-a născut teoria difuziei că goții s-au amestecat cultural, lingvistic și antropologic cu gețo-dacii. Iordanes a trăit în secolul al VI-lea, într-o perioadă marcată de conflictele dintre Imperiul Bizantin și ostrogoții din Italia. Despre viața sa se cunosc puține lucruri. Se considera de origine gotică și, potrivit propriei mărturii, a slujit într-un mediu administrativ legat de conducerea militară. Mai târziu, a devenit cleric. Tradiția istorică îl identifică drept episcop, deși detaliile biografice rămân nesigure. Deci Iordanes nu avea să facă confuzia dintre goți și geți pentru că era unul dintre ei, un om care cunoștea Dacia epocii sale. Deci logic se exclude teoria confuziei. El nu a fost primul istoric care a spus că geții și goții sunt același popor, ci a fost un alt istoric latin. Cassiodorus (c. 485–585) este considerat, în această interpretare, arhitectul principal al unei tradiții care asocia goții cu geții. În lucrarea sa pierdută, ”Libri XII De Rebus Gestis Gothorum”, scrisă, potrivit tradiției, la comanda regelui ostrogot Teodoric cel Mare, el ar fi reunit istoria geților și pe cea a goților, oferindu-i astfel noului regat germanic o vechime și un prestigiu cultural comparabile cu cele ale Romei. De asemenea, un alt istoric, Isidor de Sevilla (c. 560–636), preia în lucrarea sa Historia de regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum tradiția care îi lega pe goți de geți. Eruditul spaniol contribuie astfel la răspândirea acestei asocieri în Occidentul medieval. De fapt vorbim de un popor mixt geții și goții în teoria difuziei.

În jurul anului 551, Iordanes a redactat două lucrări importante ”Romana”, o compilație de istorie romană, și ”Getica”, al cărei titlu complet este ”De origine actibusque Getarum” — „Despre originea și faptele geților”. Lucrarea a fost alcătuită la Constantinopol, în vremea împăratului Iustinian. Este posibil să fie și o lucrare de propagandă, dar Iordanes, ca istoric care se respecta, nu putea face confuzia dintre geți și goți, care au trăit împreună circa 300 de ani. El i-a numit pur și simplu geți pe goții veniți din Dacia după 300 de ani, pentru a simplifica lucrurile și a oferi acestui popor germanic un spațiu de origine, în care s-a amestecat cu localnicii, pe teritoriul fostului regat al lui Decebal. Iordanes afirmă că a avut acces la o amplă istorie a goților, în douăsprezece cărți, scrisă de Cassiodorus, înalt demnitar la curtea regelui ostrogot Teodoric cel Mare. Lucrarea lui Cassiodorus nu s-a păstrat, iar măsura în care Iordanes a rezumat-o sau a folosit și alte izvoare rămâne discutată. Prin urmare, ”Getica” nu poate fi tratată nici ca o relatare nemijlocită a originilor goților, nici ca o simplă transcriere a lui Cassiodorus. Este o compilație istorică și literară, alcătuită cu ajutorul unor surse diferite și organizată potrivit convențiilor istoriografiei Antichității târzii.

Contextul redactării este important, dar nu dovedește, de unul singur, că lucrarea ar fi fost o piesă de propagandă concepută pentru a justifica politica unui anumit rege. Textul reflectă însă preocuparea de a înfățișa trecutul goților ca vechi și prestigios, demn de a fi pus alături de istoria romană. În ”Getica”, Iordanes trece de la istoria goților la cea a geților fără să păstreze distincția pe care o face istoriografia modernă. Identificarea celor două nume nu a început neapărat cu Iordanes așa cum am afirmat mai sus. În Antichitatea târzie, unii autori foloseau numele unor popoare vechi pentru a desemna grupuri mai noi, mai ales când acestea ocupau regiuni apropiate sau erau asociate cu ele. Paul Orosius, de pildă, folosește o formulare care apropie geții de goți. Iordanes duce această asociere mult mai departe și construiește din ea o continuitate narativă. Această practică este uneori numită „getizarea” trecutului gotic. Ea trebuie înțeleasă ca o alegere istoriografică a autorilor antici târzii, nu ca dovadă că geții și goții erau același popor în sens etnic sau lingvistic.

O interpretare științifică din secolul XIX susține că Iordanes nu i-ar fi confundat pe geți cu goții în ”Getica”. Pornind de la această idee, personal am dezvoltat ideea și teoria „difuziei”: goții, care au locuit în secolele al III-lea–al V-lea în regiunea Daciei, ar fi intrat în contact antropologic, lingvistic și cultural cu populațiile autohtone. De-a lungul mai multor secole, este plauzibil să fi existat contacte și influențe reciproce. Teoria istoriografică a difuziei susține formarea unui popor mixt geto-gotic. Iordanes include în istoria goților personaje și episoade asociate cu tradițiile despre geți și cu alte popoare ale lumii vechi. Printre cele mai cunoscute se numără Zamolxis, Deceneu și Burebista, al cărui nume apare la Iordanes sub forma Buruista. În relatarea sa, Deceneu îi instruiește pe goți în filosofie, astronomie și alte domenii ale cunoașterii. Iordanes le atribuie astfel goților o cultură străveche și o organizare intelectuală remarcabilă. Totodată, episoade asociate în izvoarele grecești cu geții — inclusiv conflicte cu perșii sau cu forțele lui Alexandru cel Mare — sunt integrate în narațiunea despre goți. La începutul lucrării, Iordanes descrie insula Scandza — asociată de obicei cu Scandinavia — drept locul de origine al goților. Potrivit relatării sale, o parte a populației ar fi plecat de acolo sub conducerea lui Berig și ar fi ajuns pe țărmul sudic al Mării Baltice, înainte de a migra spre regiunea Mării Negre. Povestea celor trei corăbii ale lui Berig este una dintre cele mai cunoscute secvențe din Getica, dar nu trebuie confundată cu mărturia contemporană a unei migrații. Scrisă la câteva secole după evenimentele pe care pretinde că le descrie, relatarea îmbină tradiții, interpretări geografice și convenții literare. De aceea, istoricii o compară cu alte izvoare, în loc să o accepte ca pe o înregistrare exactă a unei deplasări de populație. Totuși, istoriografia modernă a pus sub semnul întrebării imaginea unui popor gotic complet format, care s-ar fi deplasat compact din Scandinavia până la Marea Neagră. Cercetători precum Herwig Wolfram, Walter Goffart și Michael Kulikowski au analizat critic felul în care izvoarele antice târzii descriu originea și identitatea goților, deși interpretările lor diferă. O perspectivă influentă pune accentul pe etnogeneză: formarea treptată a unei identități comune prin alianțe, organizare politică, mobilitate și interacțiunea dintre grupuri diverse. În această abordare, numele „goți” nu desemnează neapărat, în fiecare epocă, o populație omogenă și neschimbată. El putea ajunge să cuprindă comunități reunite în jurul unor conducători, instituții sau al unei identități politice comune.

Arheologia contribuie la discuție, dar nu oferă o confirmare directă a unei identități etnice unice. Cultura Sântana de Mureș–Cerneahov, răspândită în secolele al III-lea–al IV-lea într-un spațiu întins la nord de Marea Neagră, cuprinde forme materiale variate și indicii ale contactului dintre comunități diferite, inclusiv germanice, sarmatice și locale. Atribuirea ei exclusivă goților sau transformarea ei într-o dovadă directă a unei „fuziuni geto-gotice” ar simplifica excesiv realitatea arheologică. Prin urmare, teoria difuziei și modelele etnogenetice nu demonstrează că goții ar fi fost, în esență, geți sau că o anumită populație locală s-ar fi transformat pur și simplu în goți. Ele atrag atenția asupra faptului că identitățile colective se pot forma prin contacte și reorganizări, nu doar prin migrații în masă ale unor populații perfect delimitate. A numi ”Getica” pur și simplu „falsă” sau „propagandă” nu surprinde complexitatea ei. Lucrarea urmărește desigur să ofere goților un trecut prestigios, dar este și un produs al culturii literare a epocii, în care autorii puteau conecta popoare contemporane cu civilizații antice prin analogii, nume și genealogii. În același timp, identificarea geților cu goții nu este acceptată de lingvistica și istoriografia modernă ca dovadă a unei identități etnice propriu-zise. Un argument esențial în această privință este limba gotică, cunoscută mai ales prin traducerea Bibliei asociată episcopului Wulfila. Ea aparține familiei limbilor germanice și confirmă încadrarea lingvistică germanică a goților. Acest fapt nu exclude contactele cu populațiile locale și nici adoptarea unor elemente culturale. Michael Kulikowski este un renumit istoric american, specialist în Antichitatea Târzie și istoria goților, profesor și șef al Departamentului de Istorie de la Pennsylvania State University. În celebra sa lucrare ”Rome’s Gothic Wars” (Războaiele gotice ale Romei), el aduce o perspectivă radicală și extrem de influentă care demontează miturile migrațiilor, inclusiv baza teoriei geto-gotice. Kulikowski contestă ideea că goții ar fi fost un popor omogen care a migrat din Scandinavia și s-a răspândit apoi în regiunea nord-dunăreană. El consideră că izvoarele nu atestă clar goți înainte de secolul al III-lea d.Hr., iar relatarea lui Iordanes despre originea lor nordică este o construcție literară târzie, nu o mărturie sigură despre migrații. În interpretarea sa, identitatea gotică s-a conturat la frontiera Imperiului Roman, prin reunirea unor comunități diverse din regiune și prin interacțiunea lor cu Roma. „Goții” ar fi fost, așadar, mai degrabă o identitate politică și militară decât un grup etnic unitar. Kulikowski privește cu scepticism și încercările de a demonstra, prin asemănări arheologice, o migrație directă de la cultura Wielbark la cultura Sântana de Mureș–Cerneahov. În această perspectivă, asocierea geților cu goții din tradiția lui Iordanes ține de o interpretare textuală târzie, nu de o echivalență istorică demonstrată. Totuși, logic rezultă de aici că populațiile locale — getice, dacice sau de altă origine — ar fi alcătuit în majoritate comunitățile gotice de mai târziu. Se consideră de unii istorici că Wulfila era cu origini tracice sau geto-dacice. În 507, după înfrângerea de la Vouillé în fața francilor conduși de Clovis, vizigoții au pierdut cea mai mare parte a teritoriilor lor din Galia. În deceniile următoare, centrul de greutate al regatului s-a mutat în Peninsula Iberică. Toledo a devenit capitală în a doua jumătate a secolului al VI-lea, deși data exactă a transferului este discutată. În 585, regele Leovigild a anexat Regatul suebilor din nord-vestul peninsulei, extinzând stăpânirea vizigotă asupra unei mari părți a Hispaniei. Bizantinii au păstrat însă teritorii în sud-est până la începutul secolului al VII-lea; ultimele posesiuni bizantine au fost pierdute în jurul anului 624. Regatul vizigot din Hispania a durat până în 711, când s-a prăbușit în urma cuceririi musulmane. În 722, conducătorul asturian Pelayo a învins o forță musulmană la Covadonga, potrivit tradiției, devenind una dintre figurile asociate începuturilor Reconquistei. Concluzia este că relația dintre geți și goți trebuie analizată pe două planuri distincte: ca asociere construită de Iordanes și de alți autori ai Antichității târzii, respectiv ca posibilitate a unor contacte și influențe între populațiile de goți și geți. Spania gotică a primit influențe din moștenirea locuirii în spațiul fostului regat al Daciei.

Ionuț Țene

Susțineți NapocaNews.ro

Într-o lume care cenzurează site-urile de editoriale și știri alternative ca NapocaNews.ro, vă rog să ne sprijiniți financiar printr-o donație pentru informații adevărate și pe românește.

Puteți face o donație prin transfer bancar:

Fundația Culturală Sarmisegetuza - Cluj
(proprietar NapocaNews.ro)
Cont IBAN: RO85BRDE130SV27532721300


👉 Preferi să donezi rapid online?

Poți sprijini NapocaNews.ro imediat folosind PayPal: