Miezonoptica străbunilor – Memoria strămoșilor se transformă în poezie la Victor Constantin Măruțoiu

Apărut în 2026 la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca, volumul ”Miezonoptica străbunilor” de Victor Constantin Măruțoiu este o carte bilingvă, în română și italiană, tradusă în italiană de autor sub titlul ”La mezzanotte degli antenati”. La Măruțoiu „Miezonoptica” devine un cuvânt poetic creat de autor, pornind de la rugăciunea de la „miezul nopții”. Din titlu ”Miezonoptica străbunilor”, poetul sugerează un timp tainic, de hotar între zi și noapte, potrivit pentru evocarea strămoșilor, a amintirilor și lumii nevăzute. Miezonoptica, numită și ”Mesonyktikon” (provenit din limba greacă: compus din mesos – mijloc și nyx – noapte). Este una dintre cele șapte laude ortodoxe, săvârșită tradițional la miezul nopții și legată mai ales de viața monahală (Polunoșnița). Întemeiată pe Psalmii Vechiului Testament și pe pilda celor zece fecioare, ea cheamă la rugăciune și priveghere. Slujba amintește de rugăciunea și prinderea lui Hristos în Grădina Ghetsimani, dar și de așteptarea celei de-a doua Veniri și de nădejdea Învierii. În liniștea nopții, ea îndeamnă la trezvie sufletească și pregătire lăuntrică. Poetul scrie în taina nopții în care se vestește că se crapă spre lumină (zori). E o alegorie a trecutului și a viitorului prin memoria autorului.

Prefața volumului este semnată de Victor Cubleșan, care îl numește pe Măruțoiu „un poet modern cu suflet clasic” — o formulă potrivită pentru o carte ce îmbină versul liber și expresia concentrată cu teme vechi, precum neamul, credința, pământul natal și legătura dintre generații. Volumul nu se limitează la evocarea nostalgică a trecutului. El urmărește felul în care memoria familiei și istoria locurilor continuă să modeleze prezentul. Strămoșii nu sunt figuri îndepărtate, ci prezențe vii în conștiința urmașilor: modele de viață, păstrători ai identității și însoțitori nevăzuți (îngeri). Volumul de versuri este și o alegorie a Coloanei Infinitului, legând rădăcinile ancestrale ale strămoșilor de prezentul nostru. Textul descrie cum, sprijiniți pe această moștenire, ne înălțăm spiritual spre cer, reflectând latura religioasă a poetului. Acele romburi brâncușiene sunt poeziile sale, care leagă rădăcinile de cer. Poetul este prezentul prin care trece trecutul și viitorul, spiritualizat de latura religioasă: o trecere spre divin. Iar îngerii prezentului sunt strămoșii.

Poezia lui Victor Constantin Măruțoiu este ca un izvor de munte din Banatul Montan. Este limpede ca stil și năvalnică prin mesajul transmis. Dar poezia nu este un izvor alegoric care coboară muntele spre Dunăre și Marea cea Mare, ci unul care urcă muntele spre cer, precum o coloană infinită, ca să atingă puritatea îngerilor. Poetul clujean îmi amintește de interogațiile interioare ale poetului național contemporan al Kosovo, Ali Podrimija. Universul său este locuit de umbrele luminoase ale strămoșilor și de marile dileme ale vieții, proiectate de la nivel individual direct asupra sorții comunității. În poemul dedicat străbunului Iosif, legătura cu pământul devine principiu moral și spiritual:

„străbunul Iosif nu credea în imperii
iubea națiunile
precum propria glie” (Genealogie bănățeană)

Victor Constantin Măruțoiu are simțul genealogiei, care leagă trecutul de prezent și de viitor. Munca pământului, făcută „în fiecare dimineață/la răsărit”, capătă un caracter aproape ritualic, fiind asemănată cu „o frângere sacră a pâinii”. Viața țărănească și sacrul se întâlnesc astfel într-o imagine care exprimă respectul pentru loc și pentru munca de fiecare zi. Biografia lui Iosif trece însă dincolo de spațiul familial. Dus „cu diviziile austro-ungare/pe pământ italian”, el ajunge în „tărâm genovez”, unde întâlnește prieteni și îndrăgește limba italiană. Numele lui Garibaldi și Mazzini deschid memoria familiei către istoria europeană. Trecutul personal nu rămâne izolat, ci intră în dialog cu alte popoare și culturi. Continuitatea generațiilor este exprimată limpede în poemul despre unchiul Petru:

„suntem piatră și scânteie
din vatra și focul strămoșesc” (Profeție)

Piatra sugerează statornicia moștenirii, iar scânteia, transmiterea ei mai departe. Este o viziune tranzitivă. Eul liric se înțelege ca parte a unei istorii familiale care se reînnoiește prin urmași. Banatul, Pădureniul și Clujul sunt mai mult decât decoruri. Casele, bisericile, ulițele și pământul devin purtătoare ale memoriei. În poemul „Autoportret” aflăm că poetul „la Pădureni sunt Victor al lui Murgu”. Identitatea se construiește prin numele și munca moștenite:

„nu sunt ceva nou
nu sunt ceva vechi
sunt cel care continuă munca bunicului meu” (Autoportret)

Tonul simplu și repetitiv transformă versurile într-o mărturisire ce transcede. Eul nu pretinde să reproducă trecutul întocmai, ci se vede ca urmaș, ca „mlădiță” a mai multor ramuri familiale. Pădureniul devine locul arhetipal în care identitatea individuală se întâlnește cu memoria neamului național, dar și cu cea a neamului familial. Volumul poetului clujean este o genetică lirică, care leagă, ca într-o axă piramidală, Pădureniul de la bază de corpul înalt sau lateral al structurii, care este Clujul, iar în vârf se află cerul care ne așteaptă. Volumul este structurat ca o estetică piramidală. Clujul dobândește, la rândul său, o dimensiune simbolică:

„Clujul se deschide precum aripile
unui arhanghel” (Clujul nostru cel spre ființă)

Orașul pare să ocrotească și să călăuzească. Imaginea „redeschiderii căii spre străbuni” leagă spațiul urban de drumul interior al memoriei. Dimensiunea religioasă traversează volumul: îngerii, sfinții, clopotele, crucea, Învierea și rugăciunea alcătuiesc un univers în care cei vii și cei plecați rămân în legătură. Credința este atât temă, cât și limbaj al speranței și al interpretării morții. Un vers memorabil surprinde apropierea dintre cele două lumi:

„între noi și ei
e cale de un greier
și pași de îngeri” (Strămoșii nu pot fi uitați niciodată)

Greierul este un semn mărunt, apropiat de lumea pământească, în timp ce pașii îngerilor deschid perspectiva transcendentă. Despărțirea nu este absolută: între lumi există o cale fragilă, interiorizată, perceptibilă prin semne. În poemul „La Pădureni”, luna devine simbolul unei comuniuni cerești și familiale:

„luna s-a împărțit
în două
ca o pâine a îngerilor
tăiată pe masa celestă
a străbunilor” (La Pădureni)

Gestul împărțirii pâinii apropie cerul de viața oamenilor, iar „masa străbunilor” devine un loc simbolic și ritualic al întâlnirii dintre familie, natură și sacru – o Litrughie amcestrală. Poemele despre Iosif, Ioan Bălu și Ilie Voina evocă războiul fără să-l glorifice. El apare ca experiență a tinereții pierdute, a suferinței și a întâlnirii dintre oameni de naționalități diferite. Străbunul Ioan este definit prin refuzul violenței:

„străbunul Ioan nu a tras niciun glonț
ci a îngrijit pe cei răniți” (Poem Ioaneic)

El îi poartă pe umeri pe români, sârbi, croați și italieni „ca pe o cruce a sa”. Imaginea afirmă compasiunea dincolo de granițele naționale. Atașamentul față de identitatea românească se însoțește astfel de o deschidere umană către ceilalți. Titlul este un etnonim. În poemul despre Ilie Voina, istoria Banatului se leagă de reîntregirea României. Data „3 august 1919” fixează evocarea într-un moment istoric concret, iar pământul care „odrăslea / muguri românești” transformă evenimentul într-o imagine a renașterii și speranței.

În partea dedicată călătoriei prin Sicilia și Roma, geografia se transformă într-un itinerar spiritual. Orașele și peisajele sunt spații ale memoriei, credinței și întâlnirii cu cei dispăruți. Strămoșii continuă să însoțească pașii călătorilor:

„umbrele strămoșilor
ne acoperă pașii” (Via Garibaldi Messina)

Mersul prin oraș devine o experiență interioară și aproape ritualică:

„pe străzile pietruite
cu suflete
ne încercăm
îngerii păzitori”

Călătoria este și un pelerinaj către un sens transcendent. Eul liric se definește prin căutarea religioasă:

„iar noi rămânem
aceiași
veșnici
căutători ai Cuvântului”

Majuscula din „Cuvântului” accentuează sensul sacru al căutării. Cuvântul unește și mântuiește. Formula „pelerinaj latin” leagă experiența prezentă de o moștenire istorică și culturală comună. Universul religios al poemelor cuprinde Fecioara Maria, Sfântul Nicolae, Sfântul Francisc, Padre Pio și apostolii. În poemul despre ploaia siciliană, natura capătă sensul unei binecuvântări:

„ploaia vine atât de rar în Sicilia
încât doar lacrimile Fecioarei Maria
se mai pogoară din ceruri” (Sicilia)

Poetul se regăsește într-o Italie memorială a străbunilor luptători pe frontul italian în anii 1917–1918 și o întâlnește în prezentul său turistico-melancolic, pe urmele simbolice ale rădăcinilor memoriale. Contrastul dintre seceta pământului și lacrimile cerești intensifică imaginea compasiunii divine:

„nu au mai rămas decât îngerii
ca să ne vegheze
iubirile lăsate
între străzile pierdute” (Cu toții au trecut Rubiconul)
Orașul devine astfel un spațiu al absenței, dar și al continuității afective. Roma este imaginată ca o carte sacră:
„Orașul Etern
se deschide precum o Scriptură
cu file de nemurire” (Roma)

Nostalgia ardeleană trimite, prin cronicari, la formula „noi de la Râm ne tragem”. Monumentele, străzile și urmele istorice sunt asemenea unor pagini care transmit trecutul generațiilor următoare. Piatra păstrează memoria celor care au trecut prin acel spațiu — „fiecare piatră” poartă semnul strămoșilor. În Sicilia, marea „grăiește la Oliveri/cu vocea unei profeții”, iar Etna „pășește ca un străjer/al timpurilor ce renasc”. Natura nu este un simplu fundal, ci o prezență însuflețită, purtătoare de semne și sensuri spirituale. Măruțoiu scrie în vers liber, fără rimă și măsură regulată. Secvențele scurte, pauzele și reluările încetinesc lectura și dau multor poeme ritmul unei rugăciuni sau rostiri ceremoniale. Repetițiile — de la refrenul „strămoșii nu mor niciodată” la formule precum „mereu și mereu”, „fiecare piatră” și „fiecare pas” — susțin caracterul ritualic al cărții. Personificarea însuflețește orașele și natura: marea vorbește, orașul se deschide, iar Etna devine străjer. Comparațiile apropie realul de sacru, transformând Roma într-o Scriptură și ploaia siciliană într-o binecuvântare. Metaforele și enumerațiile lărgesc orizontul poemelor, de la ulița satului până la circulația oamenilor între Europa, Asia, Africa, Italia și Sicilia. Vocea lirică trece adesea de la singular la plural. „Pașii noștri” și „rămânem” transformă experiența individuală într-una colectivă: călătorii devin purtători ai unei memorii împărtășite. Uneori, poemele își afirmă mesajul direct și insistent; sunt mai puternice atunci când îl lasă să se dezvăluie prin imagini precum teiul de lângă casa străbună, pâinea lunii, greierul dintre lumi sau piatra încărcată de urmele trecutului. Fragmentul italian transmis conține dublări și cuvinte deformate, probabil din cauza scanării sau a recunoașterii optice. Pentru Victor Constantin Măruțoiu, strămoșii și moșii nu sunt fantome ale trecutului, ci prezențe vii, care interacționează cu poetul. Ei sunt, de fapt, îngerii lui păzitori și ai comunității, cu care acesta dialoghează și meditează liric.

„Limbajul conștient de sine”, conform criticului literar Matei Călinescu în cartea ”Cinci fețe ale modernității”, explică faptul că poezia ultramodernă încetează să mai folosească cuvintele ca simple mijloace de comunicare. Cuvântul devine un obiect în sine, iar poezia se transformă într-o explorare radicală a propriilor mecanisme de creație. Astfel, Măruțoiu, asemenea colegilor săi de generație, este un antiavangardist, situat la polul opus al ultraismului și al postmodernismului, deși utilizează, în mod paradoxal, tehnica modernității lirice printr-un limbaj clasic. Acesta este stilul generației milenariste clujene: o poezie modernă, dar care nu se rupe de rădăcini și de lirism. Este vorba despre un neoavangardism temperat, care își păstrează intimitatea și interiorizarea lirică. Măruțoiu stă pe pridvor alături de strămoși și vorbește cu ei, construind o imagine care este, deopotrivă, clasică și postmodernă. Volumul de versuri este o incantație, o chemare a străbunilor la miezonoptică, când lumina învinge întunericul prin rugăciunea noastră, care aduce strălucirea sau aura divină. E un poet intertextualist clasic; tocmai acesta este paradoxul originalității și originității poetului. Poetul leagă umanitatea și individualitatea de destinul divin în superba poezie „Memorie”:

„nu știm dacă Dumnezeu
întinde firul de in al timpului
sau îl adună într-un ghem
poate chiar ne croșetează un înger păzitor
putem vedea doar bucăți de sfoară
fire ce ne leagă destinele
într-un nesfârșit joc de șah al infinitului” (Memorie)

În ansamblu, ”Miezonoptica străbunilor/La mezzanotte degli antenati” este o carte de un lirism profund și tainic despre memorie, apartenență și transmiterea unei moșteniri. Prin evocarea strămoșilor, Victor Constantin Măruțoiu unește biografia familială cu istoria, credința și geografia afectivă. Pământul, casa, pâinea, piatra, clopotele, îngerii și greierii alcătuiesc un repertoriu simbolic recognoscibil. Cartea propune o voce modernă prin formă și tradițională prin valorile sale, susținând convingerea că memoria celor plecați continuă să lucreze prin cei vii. E un poet legat de generația noastră milenaristă prin stil, formă și mesaj: între trecut și prezent, spre un viitor care nu-și uită niciodată rădăcinile.

Ionuț Țene