O reformă administrativă prin comasarea județelor, cu păstrarea tradiției istorico-juridice și etnografice a județului, este absolut necesară în România. Despre evoluția comunei și a județului, două entități administrative specifice românești, nu s-a mai scris un studiu de referință încă din perioada interbelică. Această lipsă a cercetării se datorează instaurării comunismului la noi în țară, care nu le-a permis istoricilor români să aprofundeze această temă. Trebuie să nu uităm că, între anii 1944 și 1958, țara a fost sub ocupație militară sovietică și a îndurat o organizare administrativă de sorginte rusă. După decembrie 1989, odată cu instaurarea unei administrații specifice românești istorice, istoricii și-au reluat, în deplină libertate, interesul pentru istoria administrativă. În luna iunie a anului 2000 a văzut lumina tiparului, la Editura Dacia, cartea „Comuna și județul. Evoluția istorică”, de prof. univ. dr. Ioan Silviu Nistor. Acest studiu analitic și exhaustiv despre istoria comunei și a județului la români, din cele mai vechi timpuri, este construit științific pe linia înaintașilor interbelici: Paul Negulescu, N. Grigoraș, V. Meruțiu, Ioan C. Adamescu, Petru Poantă etc. De altfel, istoricul Ioan Silviu Nistor racordează istoriografia românească la cunoscutul curent istoriografic occidental specializat pe această temă majoră.
Pentru istoricul Ioan Silviu Nistor, comuna și județul sunt factori ai civilizației românești unitare. Pornind de la vechile cronici și de la lucrarea lui D. Cantemir, „Descrierea Moldovei”, istoricul încearcă să descopere cele mai vechi origini ale acestor unități administrative românești. Cartea este împărțită în două capitole mari și distincte: istoria comunei și istoria județului. Atât comuna, cât și județul, după o lungă istorie de dezvoltare organică, intră în faza modernă odată cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care aplică modelul francez și belgian, pliat perfect pe tradiția românească. La baza comunei a stat satul, o entitate umană născută spontan. Conducerea satului o avea obștea locuitorilor. Reprezentantul domnului în sat se numea, de-a lungul timpului, vornic, ureadnic, pârcălab, vătaf etc. În fruntea obștii sătești se găsea un jude, care avea atribuții judiciare, fiscale, economice și administrative. Judele era ales de comunitate și conducea treburile obștii conform legii nescrise a obiceiului pământului. Satele erau răzeșești sau boierești. Viața satului a început să fie reglementată într-un sens modern odată cu introducerea Regulamentului Organic, de inspirație rusă (1831). Atunci au fost sistematizate satele și au fost clarificate sistemele de impozitare și de poliție sătească. Convenția de la Paris (7/19 august 1858) a stipulat dezvoltarea sfatului sătesc ca organism autonom, fapt ce prefigura viitoarele consilii locale (comunale).
Dar numai Legea comunală, sancționată de Cuza Vodă și promulgată la 1 aprilie 1864, pune bazele administrării comunei moderne: consilii comunale, primar, poliție comunală etc. Această lege stă la baza viitoarelor legi românești privind administrația comunelor. Primarul era ales de consiliu pentru un an și administra bugetul. De asemenea, primarul era și șeful poliției locale. După legea lui Cuza, a urmat o serie de legi comunale, date la 5 aprilie 1874, 31 iulie 1894, 1 mai 1904 și 1 aprilie 1910. Toate aceste legi au completat legea lui Cuza, adaptând-o la cerințele moderne. Din păcate, în Transilvania, Bucovina și Basarabia, organizarea administrativă era de origine străină și se opunea elementului românesc majoritar. Abia după Marea Unire, prin Constituția din 1923 și Legea pentru unificarea administrației din 14 iunie 1925, în aceste teritorii românești s-a aplicat organizarea administrativă românească: comuna și județul.
Termenul și organizarea de județ au fost specifice Țării Românești, deoarece în Moldova funcționa unitatea administrativă a ținutului. În epoca fanariotă, aceste organizări teritoriale purtau denumirile de plaiuri și ocoale. Tot marele Alexandru Ioan Cuza a pus bazele județului modern prin Legea pentru înființarea consiliilor județene, promulgată la 2/14 aprilie 1864. Această lege este fundamentul consiliului județean de astăzi. Ca subdiviziune a județului exista plasa. Odată ce Dobrogea a trecut la România, această provincie istorică a beneficiat, în 1880, de Legea pentru organizarea Dobrogei, în baza căreia a fost împărțită în două județe: Constanța și Tulcea. Transilvania, aflată sub ocupație străină, și-a păstrat organizarea neromânească în comitate, districte și scaune până în 1867, când a fost considerată un grup de comitate din cadrul Ungariei. Bucovina a fost ducat în cadrul Imperiului și s-a bucurat de un statut administrativ aparte.
După 1918, prin Constituția din 1923 și Legea pentru unificare administrativă din 1925, s-au pus bazele județului modern, cu executivul reprezentat de prefect și deliberativul de consiliul județean. În 1934, am avut 71 de județe. Când Carol al II-lea și-a instaurat regimul de dictatură, a dat Legea administrativă din 14 august 1938, care a grupat cele 71 de județe în 10 ținuturi. După înlăturarea dictatorului Carol al II-lea, Ion Antonescu a revenit, cu mici modificări, la vechea organizare administrativă interbelică. Odată cu războiul împotriva U.R.S.S., a apărut o nouă entitate administrativă românească: Provincia Transnistria, compusă din 13 județe și condusă de un guvernator, Gh. Alexianu, profesor la Cernăuți. După instaurarea comunismului, s-a promulgat Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950, care a împărțit țara în 8 regiuni, după modelul sovietic. Până în 1968, aceste regiuni au fost restrânse. Abia prin Legea din 16 februarie 1968, Ceaușescu, care dorea o politică independentă de Moscova, a revenit la împărțirea tradițională pe județe și comune. După această perioadă de normalitate, dictatorul N. Ceaușescu, prin Legea nr. 2 din 18 aprilie 1989, a încercat să distrugă satul românesc ca unitate administrativă tradițională și independentă, pentru a-și putea impune proiectele sale megalomane de tip coreean. După Revoluția din decembrie 1989, s-a revenit la normalitate prin Constituția din 1991 și Legea administrației publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991, republicată la 18 aprilie 1996. Astfel, în România s-a introdus o administrație de tip modern, o simbioză între tradiția românească și Occidentul civilizat. Pe linia integrării în Uniunea Europeană și a dezvoltării euroregiunilor, Parlamentul României a promulgat Legea privind dezvoltarea regională în România nr. 151 din 16 iulie 1998. Astfel, s-a înființat Consiliul Național pentru Dezvoltare Regională, care primește fonduri de la Uniunea Europeană. Pentru sprijinirea zonelor defavorizate din România, s-au luat măsuri specifice privind impozitarea redusă a firmelor nou-înființate în aceste teritorii.

Autorul merită toate felicitările pentru seriozitatea studiului și limpezimea stilului, care fac această carte foarte inteligibilă și interesantă. Totuși, regret că autorul nu a realizat și un studiu comparativ, cu paralele legislative și administrative cu alte zone din Europa. În fapt, istoricul Ioan Silviu Nistor a preferat o viziune analitică de sorginte autohtonă asupra acestor unități administrative cu vechi rădăcini românești. Cu această carte, istoricul Ioan Silviu Nistor și-a consolidat poziția în elita istoricilor postdecembriști. Din păcate, astăzi istoricul este uitat de confrați și ignorat în spațiul public. Ca urmare, tradiția noastră administrativă este legată de județ. În spatele reformei administrative a lui Nicolae Ceaușescu din 1968 au stat istorici de marcă, precum Ștefan Pascu sau Constantin Daicoviciu, precum și etnologi din școala lui Ernest Bernea, pentru a se reuși o împărțire administrativă pe zonele vechilor scaune de județ sau pe zone etnofolclorice. Propunerea de astăzi a guvernului privind o reîmpărțire administrativă a României în unități administrativ-teritoriale mai puține trebuie să țină cont și de aspectele istorice și etnografice, pe lângă cele de ordin administrativ și economic. Împărțirea administrativă a lui Ceaușescu a rezistat, iată, 60 de ani, deci și actuala reformă administrativă trebuie să reziste măcar tot atâția ani.
Sunt de acord că țara trebuie restructurată, deoarece populația a scăzut. Sunt comune cu câteva sute de locuitori, dar au administrații pentru 4.000 de locuitori, cu primari, viceprimari și consilieri locali. Comasarea este o necesitate, inclusiv comasarea județelor, care nu trebuie să dispară, ci să fie împărțite. Propunerea de 15 unități administrative mi se pare corectă; cea de acum câțiva ani, de opt sau 12 unități administrative, este prea sintetică și nu ține cont de tradiția administrativă și juridică românească. Ideea guvernului este să împartă județele pe principiul teritorial extins al Curților de Apel. Denumirea trebuie să fie păstrată tot de „județ”, pentru a nu se încălca Constituția și tradiția istorică. Putem vorbi despre comasarea județelor Bihor și Arad, Maramureș și Satu Mare, Cluj și Sălaj, Mureș și Bistrița, precum și Brașov și Harghita. Soluțiile trebuie să țină cont de tradiție, istorie, etnografie și de interesul locuitorilor. Aceste unități nu trebuie să fie prea mari, pentru că noi nu am avut tradiția Poloniei, cu voievodate istorice. Județul păstrează unitatea juridico-economică și unitatea națională și evită regionalizarea periculoasă. Este un moment bun pentru a face o reformă administrativă pe principiul celor 15 unități teritoriale: comasarea județelor înrudite din punct de vedere istoric, economic și etnografic. Aceasta este lecția pe care istoricul Ioan Silviu Nistor ne-a oferit-o prin cartea „Comuna și județul”, acum 26 de ani.
Ionuț Țene
Susțineți NapocaNews.ro
Într-o lume care cenzurează site-urile de editoriale și știri alternative ca NapocaNews.ro, vă rog să ne sprijiniți financiar printr-o donație pentru informații adevărate și pe românește.
Puteți face o donație prin transfer bancar:
Fundația Culturală Sarmisegetuza - Cluj
(proprietar NapocaNews.ro)
Cont IBAN: RO85BRDE130SV27532721300
👉 Preferi să donezi rapid online?
Poți sprijini NapocaNews.ro imediat folosind PayPal:

