Distribuie articolul

În copilăria mea din cartierul muncitoresc clujean Mănăștur, în perioada ceaușistă, ascultam cu emoție la radio-ul cu lămpi verzi, în fiecare zi de joi, cântecele din Cenaclul Flacăra, care deveneau refrene cântate pe stradă. Unul dintre cântecele fredonate de adolescenții rebeli din Cluj-Napoca — care nu se temeau de activiștii de partid unsuroși, de milițieni și de securiști — era „Căciula”. În peisajul folk românesc, puține piese au reușit să cristalizeze sentimentul de apartenență și mândria națională cu o forță atât de directă precum cântecul „Căciula”, cunoscut și sub titlul „Cu căciulile pe frunte”. Versurile nu sunt neo-moderne, ci au o reverberație clasică și emoțională care merg la inima cititorului. Creat de învățătorul și culegătorul de folclor Ion Hagiu, originar din Zăbala, județul Covasna, acest cântec a depășit granițele unei simple compoziții muzicale, devenind un manifest al demnității rurale și istorice în perioada de efervescență a Cenaclului Flacăra, condus de poetul Adrian Păunescu. Cenaclul Flacăra era un fel de Untold, dar mult mai frumos și cu aspecte de pedagogie națională, lucru care lipsește astăzi. Mai ales la tineri. Din păcate, Hagiu a murit prematur în 1996.

Piesa „Căciula” nu este doar o odă adusă unui element de vestimentație tradițională, ci și o oglindă a sufletului românesc, care refuză uniformizarea și slugărnicia. Prin versurile sale, Ion Hagiu ancorează identitatea națională în rădăcini adânci, daco-romane, propunând „căciula” ca simbol al nobleții și al spiritului liber, neîmblânzit de vicisitudinile istoriei. Este un cântec al demnității românești perene, lansat în anul 1982 la cenaclul lui Păunescu. Ulterior, înregistrarea cântecului a fost inclusă pe celebra compilație pe vinil „Cenaclul Flacăra în concert”, editată la casa de discuri Electrecord.

Cântecul pornește de la o notă personală, aproape autobiografică, care dă veridicitate întregului discurs liric și social:

„Taică-meu în primărie
Avea dreptul ca să intre cu căciula-n cap,
Obicei de pă moșie,
De la moșii și strămoșii mei păstrat.”

Această strofă introductivă stabilește conflictul dintre tradiția moștenită și presiunea modernității sau a autorității, care încearcă să impună noi norme de „civilizație”. Forma occidentală de a ne îngenunchea nu a prins niciodată la români. De fapt, în aceste versuri, avem un conflict între „civilizat” și „autentic”, pe principiul opoziției istorice dintre „teoria formelor fără fond” versus „sincronism” facil. Este o poezie a revoltei fondului național în fața formelor goale, care dezintegrează identitatea. Forța cântecului stă în refuzul tranșant al personajului liric de a-și nega identitatea pentru a fi acceptat de un sistem care, sub pretextul civilizării, tinde spre uniformizare:

„Unii zic să-mi iau căciula jos dân cap,
Spunând adesea că nu-s civilizat,
Poate vor s-o țâu în mână, să m-aplec,
Ca să mă laude că m-am integrat.”

Prin acest demers, Ion Hagiu critică subtil, dar tăios, încercările regimului comunist de a estompa specificul național sub egida unei false modernități. Versurile poeziei se pliază și pe actualitatea de azi, în care „europenizarea” a devenit o „formă fără fond” birocratică. Refrenul, cu forță telurică, transformă individul într-o parte a unui întreg etern. Moștenirea românească a demnității vine din străbuni:

„Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpați.”

Ion Hagiu a reușit, prin „Căciula”, să aducă spiritul istoric al poporului român în mijlocul Cenaclului Flacăra, oferind publicului larg o lecție despre demnitate și libertatea de a fi însuși, care își păstrează sensul și actualitatea. Referința la Columnă — „La Columnă să să uite și-o vedea,/Sabia încovoiată, arcul, scutul și căciula” — validează simbolic continuitatea dacică, oferindu-i personajului legitimitatea de a-și purta căciula cu fruntea sus. Ca urmași ai unui popor străvechi, mândru și luptător, nu avem voie să ne „căciulim” în fața ”formelor fără fond” și a intereselor străine. Aceasta este concluzia poeziei, de o actualitate dureroasă în fața umilințelor prezentului și a impunerilor exterioare. Astăzi, această moștenire este dusă mai departe și de alți artiști, printre care și fiul ”poetului Flacărei”, Andrei Păunescu, care păstrează vie această piesă în concertele sale, asigurându-se că mesajul lui Hagiu — un îndemn la asumarea tradiției — ajunge la noile generații. Tinerii trebuie să învețe să stea din nou în picioare ”cu vitejie” în fața vicisitudinilor istoriei prezente:

„Măi, copchile, ia sama ghine,
Ca să ducă obiceiul când or crește-ai tăi copchii,
O inimă vitează-n tine
Sus, pă frunte, o căciulă ca un dac s-o țâi.”

Regionalismele aprofundează mesajul și îi dau sens pur românesc prin prototipul românei populare. Arhaismele sunt rămășițe ale unei limbi vechi, care ne ține ”treji” (veșnici) și demni în fața tăvălugului unei pseudo-civilizații străine care ne vrea în lanțuri. „Căciula” lui Ion Hagiu reprezintă nu doar un cântec folk emblematic al anilor ’80, ci și un pilon al identității noastre, amintindu-ne că adevărata demnitate stă în capacitatea de a-ți onora strămoșii și de a-ți păstra specificul, indiferent de presiunile vremurilor. Libertatea de a purta căciula pe cap este un drept românesc arhetipal al demnității dobândite prin istoria eroică de păstra independența și identitatea națională. Poezia este o chemare a poporului român — cu rădăcini milenare — la demnitate și ”originaritate”. Este un imn național în care reiese că românul a fost întotdeauna ”treaz” sau ”deșteptat”, departe de „somnul cel de moarte”. Românii vor demnitate. Învățătorul Ion Hagiu a recunoscut că versurile din ”Căciula” erau o sinteză personală (adaptare) după o poezie care a aparținut comunității rurale românești ancestrale. Semantic, poate a acelor geto-daci rămași ”daci liberi” care nu au recunscut înfrângerea romană din 105 d.H.? Mesajul poeziei este clar pentru urmașii unui popor demn ”de neînfrânți”: nu suntem un popor de slugi, ci unul nobil prin vechime, tradiții și lupta pentru libertate. Să nu ne mai „căciulim” în fața celor care ne vor slugi în genunchi. Să stăm drepți și verticali în fața istoriei și cu ochii spre divin, legând prin demnitate pământul de cer. Sus inimile, români! Treji până la moarte!

Ionuț Țene

Susțineți NapocaNews.ro

Într-o lume care cenzurează site-urile de editoriale și știri alternative ca NapocaNews.ro, vă rog să ne sprijiniți financiar printr-o donație pentru informații adevărate și pe românește.

Puteți face o donație prin transfer bancar:

Fundația Culturală Sarmisegetuza - Cluj
(proprietar NapocaNews.ro)
Cont IBAN: RO85BRDE130SV27532721300


👉 Preferi să donezi rapid online?

Poți sprijini NapocaNews.ro imediat folosind PayPal: