La 1948 s-a refăcut unitatea întru credinţa ortodoxă a neamului românesc

Mai zilele trecute, în Postul Sfintei Maria, am citit cu lacrimi în ochi şi mare înţelegere creştină memoriile fostului episcop unit Dr. Iuliu Hossu. Trebuie să recunosc că memoriile scrise în retragerea călugărească de la Căldăruşani, în 1961, m-au impresionat profund. „Credinţa noastră este viaţa noastră – Memoriile cardinalului Dr. Iuliu Hossu” sunt un document istoric inegalabil şi trebuie citite de fiecare creştin ortodox pentru a înţelege ceea ce s-a întâmplat în 1948, când prin Decretul nr.358 statul român comunist a hotărât desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma şi unirea parohiilor acestora cu Biserica Mamă Ortodoxă. Nu intru în istoria unificării religioase din Ardeal din toamna lui 1948 care este relativ cunoscută de publicul larg. Doresc doar să arăt că din punct de vedere spiritual unitatea românilor de la 1948, deşi s-a făcut forţată de către statul român comunizat, era pe deplin justificată din punct de vedere religios. În realitate, credincioşii creştini din Ardeal rupţi din trupul Ortodoxiei la 1700 s-au reîntors la sânul credinţei adevărate. Suferinţele episcopilor şi preoţilor greco-catolici trecuţi prin arestări şi închisori merită toată compasiunea noastră, dar ei nu au înţeles rolul istoric care l-ar fi avut la 1948 de a se reveni la Ortodoxie, cale pe care au rătăcit-o la ordinele Vaticanului şi Vienei, în 1700. Episcopul unit Iuliu Hossu a refuzat ab initio orice propunere de unificare din partea premierului Dr. Petru Groza, a Patriarhului Iustinian Marina şi a ministrului Cultelor Stanciu Stoian în anul 1948. Premierul Groza i-a vorbit de rolul istoric lui Iuliu Hossu privind unificarea religioasă a românilor şi i-a propus scaunul de mitropolit de Iasi dacă acceptă reîntregirea religioasă întru Ortodoxie. Iuliu Hossu i-a răspuns lui şi tuturor celor care îi propuneau unitatea religioasă a românilor cu sintagma: “Credinţa noastră este viaţa noastră”. Patriarhul Iustinian Marina, împreună cu mitropolitul Nicolae Bălan şi episcopul ortodox al Vadului, Feleacului şi Clujului, Nicolae Colan, au fost în vizită la Patriarhul Alexei al Moscovei. Acolo s-a hotărât desfiinţarea Bisericii Unite cu Roma din ţara noastră, după modelul celei din Ucraina de vest din 1946. Patriarhul Moscovei a reîntors vizita venind la Bucureşti. Patriarhul Iustinian Marina era hotărât să facă unirea bisericească. Episcopul Nicoale Colan s-a întâlnit cu episcopul Iuliu Hossu şi i-a spus să accepte să se întâlnească cu Patriarhul şi să-şi asume rolul istoric de reunificare religioasă a românilor. Scaunul de mitropolit al Moldovei era pregătit pentru viitorul cardinal Iuliu Hossu. De fiecare dată episcopul unit răspundea invarabil: “Credinţa noastră este viaţa noastră”. În memorii Dr. Iuliu Hossu nu înţelege de ce PS Nicolae Colan insista pentru unire şi îi reaminteşte că în vremea ocupaţiei hortyiste în 1942 i-a trimis un bileţel: “Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, iar în noi doi un suflet bate”. Iar acum sub ocupaţia rusă îi propune să asculte de stăpânirea străină şi să se desfiinţeze Biserica Unită cu Roma. În memorii revine ca un leit-motiv faptul că Iuliu Hossu nu acceptă unificarea la influenţele unei puteri străine, a unei capitale din afară, adică Moscova. El îi acuză pe ierarhii ortodocşi că ascultă de ordinele Moscovei. Iuliu Hossu nu vrea desfiinţarea Bisericii Unite că aşa doresc străinii. Cam aşa ceva reiese din lecturarea memoriilor. La sintagma “Credinţa noastră este viaţa noastră”, Dr. Petru Groza, politicianul versat, de origine burgheză, îi răspunde lui Iuliu Hossu cinic: “De parcă ar fi vorba numai de viaţa voastră”. De fapt, Moscova dorea să le ia sufletul.

Din punct de vedere istoric şi religios acuzele episcopului Iuliu Hossu nu sunt întemeiate. Biserica Română Unită cu Roma s-a înfiinţat în 1700 la ordinele unei puteri străine, care ocupase recent Transilvania: Viena. Şi atunci la 1700 s-a făcut o adunare, ca în 1948, cu preoţi care au trecut de partea noii puteri politice şi lumeşti şi au acceptat desfiinţarea Ortodoxiei în Ardeal. În toamna lui 1948 un lucru similar s-a petrecut, dar pe invers, la Liceul Bariţiu din Cluj. Un grup de preoţi greco-catolici momiţi cu onoruri, funcţii şi parohii sau ierarhii au acceptat unirea cu ortodocşii şi desfinţarea Bisericii Române Unite. Teofil Herineanu a fost preot greco-catolic şi pentru că a colaborat cu ortodocşii a ajuns episcop ortodox de Cluj. Deci, la 1700, ca şi la 1948, puteri străine au hotărât unirile religioase din Ardeal. Episcopul Iuliu Hossu, care suferea pe nedrept şi a făcut puşcărie la Sighet, trebuia să-şi reamintească că din punct de vedere istoric păţeşte el şi ierarhia unită, ce au păţit episcopii şi preoţii ortodocşi la 1700 din partea Vienei. La 1700 destui preoţi ortodocşi au trădat credinţa unindu-se cu Vaticanul la presiunea Vienei, iar în 1948 se propunea revenirea la matcă a unei părţi a ortodocşilor rupţi de o forţă străină din Biserica Mamă. E dureros că ierarhi şi preoţi greco-catolici au fost arestaţi şi închişi şi înţeleg durerea episcopului ca păstor, dar Iuliu Hossu trebuia să aminteacă în memorii şi de faptul că atunci când ierarhia greco-catolică construia şcoli, mănăstiri şi biserici la 1761 în Blaj, generalul austriac Bukow, la instigarea şi delaţiunea preoţilor uniţi, trăgea cu tunurile în mănăstirile şi bisericile ortodoxe care mai rămăseseră în Ardeal. Dacă vizitezi mănăstirile ortodoxe din Ardeal vei observa că absolut toate şi-au încheiat misiunea în 1761 ca urmare a bombardării cu ghiulele de către tunurile lui Bukow. În istorie există o roată invizibilă şi metafizică prin care anumite întâmplări se reîntorc sub alte întâmplări şi forme. Deci acuzele că ortodocşii acţionau la ordinele străine ale Moscovei îşi au credibilitatea numai dacă şi Iuliu Hossu recunoştea că unirea de la 1700 s-a făcut la umbra baionetelor austriece şi că întărirea unităţii religioase în Ardeal s-a întâmplat cu bombardarea de către Bukow a mănăstirilor şi bisericilor ortodoxe care deranjau ierarhia unită. În istorie totul se plăteşte. Din punct de vedere religios Patriarhul Iustinan Marina a profitat de conjunctura politică pentru ca să refacă la 1948 unitatea ortodoxiei în Ardeal, ca Biserica Română Unită cu Roma să revină la trupul Bisericii Mamă. Cei care au acceptat unirea au fost păstraţi în parohii sau făcuţi ierarhi ortodocşi, cei care nu au acceptat reunificarea au luat drumul greu şi chinuitor al închisorilor şi calvarul marginalizării. Durerea şi jertfa lor e de înţeles şi de lăudat, dar e de apreciat şi cei care au înţeles rolul istoric al refacerii Ortodoxiei în Ardeal. Iuliu Hossu este făcut cardinal “in pectore” de către Papa în 1969 şi moare călugăr la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani, sub atenta oblăduire a episcopilor de Bucureşti care îl cercetau să-şi trăiască ultimii ani în rugăciune, pace şi toate cele trebuinciose. Poate nu întâmplător cel care se ocupa personal de cardinalul “in pectore” – , adică nu făcut public ci în inima Papei, pentru a nu se creea complicaţii politice internaţionale -, era episcopul vicar de Bucureşti, Teoctist, viitorul Patriarh al BOR.

Ionuţ Ţene