Japonezii spun: “A face afaceri înseamnă a avea întâlniri, cu oameni, cu natura, cu arta”. O astfel de idee stă la baza fundaţiei Întâlnirile JTI, care colaborează din anul 2000 cu Festivalul “George Enescu”, prezentând spectacole de balet, începând cu Béjart Ballet Lausanne şi ajungând până Vortice Dance Company, cea mai prestigioasă companie de dans din Portugalia şi din lume, prezentă acum, la ediţia 2013, pe scena Operei Naţionale cu două spectacole: Dracula şi Soliloquy.
Compania este fondată în anul 2001 de coregreafii Cláudia Martins şi Rafael Carriço, care fac şi regia spectacolelor, sunt şi dansatori principali în ele. Aşa se întâmplă şi în spectacole prezentate la Bucureşti.
În Dracula există două personaje centrale, Contele Dracula şi prinţesa Elisabeth Bathory, care au trecut de mult în legendă şi au fost exploatate în romane, în teatru, în film, în artă plastică, în muzică, în balet.
Iată că acum am văzut o transpunere a lor într-un spectacol de dans modern. Spectacolul s-ar fi putut numi şi Elisabeth, fiindcă personaj principal este, de fapt, baroana Elisabeth Bathory. Ea este dominantă, iar scenele antologice sunt create în legătură cu acest personaj. Elisabeth Bathory (Cláudia Martins) moare şi învie, ea este realitatea de coşmar pentru Dracula (Rafael Carriço), ea provoacă vampirizarea contelui, ea se sinucide şi pluteşte pe apă, într-un decor suprarealist. Tot ea apare în visul contelui, într-o rochie lungă, cu trenă, de un roşu aprins. Dansatoarea dă demonic din mâini şi cap, apoi se mişcă prin aer. Cum e posibil? Fiindcă sub rochia ei, pe sub trenă, sunt dansatori care o ridică, îi provoacă mişcările delirante. La un moment dat, de sub trenă, apar fecioare, una după alta, ştiut fiind faptul că Bathory a avut nebunia să se scalde în sânge de fecioară, ucigând zeci de fete tinere, din zona unde îşi avea castelul. În final, tot Elisabeth apare într-o rochie de bal albă, dansând într-o mare de nori creaţi de fumigene. Rochia are puterea să ia toţi aceşti nori şi să-i împingă în sală.
Sala Operei s-a umplut de fum, totul a devenit o vedere ca prin ceaţă, iar pe scenă au apărut din pod mai multe perfuzii pe care personajele şi le-au prins de mâini. Sigur, e o actualizare riscantă, fiindcă autorii au vrut să actualizeze legenda creată de Briam Stoker, să o treacă prin toată istoria, să sugereze la un moment dat torturi, schingiuiri, infestări moderne. Din punct de vedere plastic, s-a apelat la decoruri minimale, sugerate, cum ar fi cuşti de păsări sau elemente de circ, cu numere de trapez. Surprinde şi un moment ce ne aduce aminte de Macbeth, prin sugestia vrăjitoarelor, a previziunilor vampirice.
De altfel, spectacolul este încărcat cu multe elemente teatrale. Sunt şi scenete comice, precum momentul când bucătarii îi pregătesc masa Contelui Dracula. Până şi microfonul devine un personaj, e folosit ca dansatorii să provoace tot felul de sunete.
Sunt, aşadar, si momente de pantomimă. Susţinute de o bandă sonoră remarcabilă, în care auzim muzică de Rahmaninov, Philip Glass, Wojciech Kilar, Lou Red. Dar şi zgomote, şi text, într-un dialog ininteligibil.
Dansul e o sinteză de arte. Spectacolul a avut de toate, în primul rând nişte dansatori profesionişti. Celor doi autori, li se adaugă o trupă mică, formată din dansatorii: Maria Diogo, Rafaela Reis, Angela Bacelar, Luz Bacellar, Joana Puntel, Fabio Simoes, Renato Vieira, Anna Kurlikova, Sara Silva, Tiago Coelho.
Dacă un instrumentist într-o orchestră mai poate să falseze, să-i scape două note, aici, în arta dansului, este imposibil. Totul se vede. Este o artă care se bazează în primul rând pe trupuri perfect lucrate. Iar cei 12 dansatori au fost la înălţime. De altfel, justificarea spectacolului este pusă pe ideea că “suntem făcuţi din carne, care constituie natura şi slăbiciunea noastră, de aceea suntem măcinaţi de frică şi cedăm tentaţiilor”. Iar tentaţia cea mai mare este de a fi vampir, aşa cum devine contele, care ia apoi forme malefice, dar şi seducătoare. Victimele se lasă în vraja colţilor lui. Vampirizarea este generală, fiindcă în spectacol se sugerează mai mulţi Dracula, care îşi sug victimele într-o cascadă de mişcări vampirice.
Spectacolul durează 75 min. Şi îmbină momente live cu imagini filmice, fiindcă are câteva videoproiecţii remarcabile. Totul este impecabil. Există o densitate de numere, din surpriză în surpriză. Este foarte greu să-i prinzi pe spectatori dacă nu ai numere multe şi noi.
Decorul reprezintă un copac taiat, care atârnă deasupra scenei. Imaginea înseamnă dezrădăcinare. E arborele vieţii dezrădăcinat. Ca în filmul lui Terrence Malik The Tree of life (2011).
Sigur, viziunea autorilor este apocaliptică, faţă de abordările americane ale mitului, care fac din vampiri eroi pozitivi, care nu infestează lumea, ci o purifică.
*
Al doilea spectacol, Soliloquy, cu titlul complet Soliloquy about Wonderland / Solilocviu despre Ţara Minunilor, este realizat de acelaşi cuplu, care semnează regia, coregrafia, scenografia, costumele, sunetul şi videoproiecţiile. Aici muzica are şi părţi moderne, dar şi clasice, o gamă foarte largă de sonorităţi, de la Nino Rota la Eric Satie, Camille Saint-Saens, Claude Debussy. Remarcabilă este introducerea Discursului Marelui Dictator din filmul Dictatorul de Chaplin. Un moment la început, când chipul unui personaj ras în cap e multiplicat pe un ecran în timp ce vorbeşte. Ca în final discursul lui Chaplin să fie scris pe un prompter, în timp ce tot ansamblul dansează în delir, în jurul unui brad uriaş, sugerat din lumini, dintr-o ploaie de fulgi. Ceva magic. Ca în Ţara Minunilor. Discursul Marelui Dictator are loc în filmul Dictatorul tot în jurul unui brad, dar real.
Se poate spune că întreg spectacolul, care este făcut din diverse numere, se centrează spre acest final. Baza mediană a lui îl pregăteşte prin crearea unei atmosfere de nelinişte, pe care am descoperit-o şi în Dracula.
Desigur, diferenţa dintre cele două spectacole stă în faptul că primul se bazează în mod evident pe legendă, pe un story foarte cunoscut, care creează liantul mişcărilor. Al doilea spectacol, care durează o oră, e mai abstract, conceput din stări, din situaţii cotidiene, deşi multe mişcări sunt asemănătoare, dar numerele au o independenţă relativă. Desigur, nu lipsesc elementele de grotesc, aşa cum este scena în care pe un ecran se proiectează mişcările unui schelet, iar sub el vedem sincron picioarele unei balerine într-o mişcare pe poante, din Moartea lebedei. Acelaşi ecran foloseşte şi la alte trucaje. E un original colaj între imaginea proiectată şi dansul live.
Un alt număr remarcabil este cel pe care l-aş numi “Marylin”, fiindcă balerina, Cláudia Martins, se joacă cu rochia fluturând, datorită aerului mişcat de un ventilator, ca în faimoasa scenă când Marylin Monroe se află pe un trotuar, pe gratiile de aerisire ale metroului, iar când el trece, suflul îi ridică rochia şi i se văd pulpele. Martins dansează acest moment remarcabil, găsind soluţii coregrafice de un mare efect.
La acest capitol cei doi creatori ai spectacolului sunt neîntrecuţi. Ei au multă imaginaţie, ştiu să creeze atmosferă şi teatralitate. E adevărat, ei vor să spună “totul”, dar concretizarea coregrafică, adesea redundantă, nu se ridică la nivelul ideilor. Cum este ideea de solilocviu (?!), fiindcă spectacolul e axat pe numere de dans în grup.
Remarcabilă este totuşi viziunea plastică de ansamblu, autorii bazându-se pe o imaginaţie teatrală complexă, în care dansul neobişnuit, mereu asimetric, proiecţiile, decorul întruna schimbat, sugerat, costumele variate, textele, spuse la un microfon sau care se aud din bandă, se îmbină cu o muzică mereu şocantă, ca şi zgomotele adiacente. Rezultă un univers spectacular foarte original.
Şi acest spectacol are doza de nelinişte, de fatalism, din primul spectacol. Autorii dovedesc că sunt europeni, că poartă amprenta dezamăgirilor din ţara lor. Este un spectacol despre “inevitabila moarte”, despre singurătate şi fatalitate. Acestei stări i se opun visele, Ţara Minunilor, divertismentul şi strălucirea. Ţara Minunilor este o iluzie, în care imaginea omului este un schelet pe un trup de carne. Acest decupaj, acest colaj dintre real şi imaginar, constituie etalonul acestei remarcabile trupe, Vortice Dance, care nu-şi dezminte profesionalismul.
Ne-am bucurat că la aceste spectacole ne-am întâlnit şi cu Gigi Căciuleanu, marele absent al Festivalului, alături de un alt mare absent, Gheorghe Zamfir, care ar fi nota profundă de autentic românism, care lipseşte aproape cu desavârşire dintr-un program de un servilism eminamente internaţionalizat.
Grid Modorcea
