România prin ochii unui „extremist”

Avem o lungă tradiţie a catalogărilor cu iz politic. Nu demult a fi „chiabur”, „duşman al clasei muncitoreşti” sau „contra-revoluţionar” însemna practic o condamnare la moarte. A venit mai apoi vremea „golanilor”, care au beneficiat de un tratament mai fin, au fost doar bătuţi măr, iar unii şi-au dat chiar viaţa pentru idealuri. Acum a venit vremea „extremiştilor”. Probabil că le-a fost greu guvernanţilor să numească ţăranii, pe tinerii intelectuali şi pe naţionalişti, la grămadă, „legionari” sau „fascişti”. Aşa că, oricine este opus planurilor de jefuire şi dezmembrare a ţării este pur şi simplu extremist.

Aşa că, iată-mă, proaspăt „botezat” extremist, privind la realităţile României în 2013. Şi trebuie să recunosc că nu poate fi decât o Românie a absurdului, în care valorile sunt puse cu fundul în sus şi redenumite, iar populaţia este menţinută într-o stare de anomie bolnavă.

Văd ţărani bătuţi de statul român, pe propriile terenuri. Văd tineri maltrataţi pe străzile marilor oraşe, de către acelaşi stat. Văd statul român protejând întâlnirile unor capete încinse, care cer chiar desfiinţarea statului, care îi apără.

Prins în ceea ce pare o scriere kafkiană, încerc să strig că lucrurile nu sunt corecte, nu sunt drepte, nu sunt normale, că ne batem joc de munca şi lupta părinţilor, bunicilor, străbunicilor. Că uităm de sângele, pe care generaţii de-a rândul l-au vărsat pentru unitate şi pentru libertate.

Iar noi, cei care luptăm suntem numiţi inculţi şi frustraţi. Să fim oare mai inculţi decât cei, care ne înjurau din autobuze şi maşini, tineri şi vârstnici, pentru simplul fapt că aveam tricolorul românesc în mână, în România? Să fim oare mai frustraţi, decât cei, care îi înjurau tocmai pe jandarmii veniţi să îi protejeze?

Alţii spun că provocăm. Prin ce? Prin faptul că purtăm drapelul naţional în centrul ţării? Noi suntem cei, care provoacă, sau cei care organizează manifestări, ce sfidează autorităţile statului în care trăiesc, cei care arborează doar un steag separatist şi NICI UN steag al statului în care trăiesc? Este o provocare portul drapelului naţional, dar este un lucru normal, demn de încurajat, arborarea unui steag separatist?

Alţii spun că organizatorii au interzis accesul extremiştilor, fie ei români sau maghiari. Şi atunci ce căuta Vona Gabor acolo? Ce căutau simboluri horthyste afişate la loc de cinste, pe teritoriul unui stat care incriminează aceste simboluri? Este bine să afişăm steaguri ale „Ungariei mari”, dar drapelul naţional nu are ce căuta acolo, pentru că este extremist. Nu se folosesc oare unităţi de măsură diferite?

Ne-am obişnuit să trecem cu vederea ofensele aduse simbolurilor naţionale, ideii naţionale, unităţii statului român şi considerăm din ce în ce mai mult Constituţia şi legile ca fiind mai degrabă nişte vagi linii orientative, decât norme obligatorii pentru toţi cetăţenii unui stat, în mod egal.

Am auzit voci ce strigă despre intoleranţă şi ură etnică. În ce tabără se găseşte oare aceasta? În tabăra, care sfidează statul în care trăieşte, care se delimitează de vecinii săi şi care încearcă să se rupă din comunitatea în care au trăit, sau tabăra care promovează unitatea, convieţuirea paşnică, în acelaşi stat şi sub aceleaşi culori? Separatismul este intolerant prin definiţie, în timp ce unionismul nu are cum să fie altfel decât tolerant. Cine este cel care poartă semnele urii etnice, cel ce îşi respinge vecinii de o altă etnie, sau cel, care îi îmbrăţişează?

Ceea ce nu înţeleg conducătorii acestui stat şi trepăduşii lor, ce nu înţeleg cei, ce prin minciună şi disimulare încearcă redefinirea valorilor (pe principiul „minciuna este adevăr iar adevărul minciună, binele este rău şi răul bine”, etc.), este că există o minoritate de extremişti, golani, contra-revoluţionari, daci liberi, care nu înghite minciunile lor, care consideră adevărul mai valoros decât aurul şi neamul mai valoros decât propria bunăstare, o minoritate, care nu se va lăsa călcată în picioare şi care şi atunci când este ucisă, va lăsa moştenire sămânţa adevărului şi demnităţii generaţiilor care vin, până ce într-o zi, acea sămânţă va da naştere unei generaţii, care va alunga întunericul din această ţară.

Remus Rădoiu