Acum, în preajma premiilor Oscar, am revăzut Titanic (1997), unul dintre cele mai „oscariate” filme americane. Da, dar curiozitatea mea a fost să-l văd refăcut de James Cameron pe suport 3D. Un miracol. Cred că şi Shakespeare, dacă ar fi trăit azi şi ar fi fost cineast, ar fi semnat un asemenea film. S-a scris despre această capodoperă a filmului mondial că este un Romeo şi Julieta modern. Sigur, romeojulietane sunt mai toate poveştile de dragoste. Un băiat iubea o fată şi ea pe el, în ciuda adversităţii părinţilor. Julieta era promisă lui Paris, dar ea se îndrăgosteşte de Romeo. Şi aici, Rose (Kate Winslet) e promisă lui Cal (Billy Zane), dar ea se îndrăgosteşte de Jack Dawson (Leonardo DiCaprio). Şi Jack de ea, înfruntându-i pe Cal şi pe oamenii lui.

Nucleul se află în commedia dell’arte. Acolo sunt numeroase poveşti în care fata promisă unui om cu stare se îndrăgosteşte de un sărăntoc şi fuge cu el. Şi aici Ruth (Frances Fisher), mama lui Rose, avidă de poziţie socială, îi cere fetei sale să renunţe la sărăntoc, e singura lor şansă de a nu se prăbuşi în mizerie. Logodnicul îi oferă protecţie, bani, putere, Rose trebuie să renunţe să-l mai vadă pe “acel băiat de la clasa a III-a”, să nu se mai gândească la el, altfel ea e distrusă, o sperie gândul că o să ajungă croitoreasă! Şi o podideşte plânsul.
Rose însă nu are de gând să-şi sacrifice sentimentele curate, iar mama ei va ajunge să ocupe un loc în barca de salvare, fără să-i mai pese de fiica sa, care rămâne pe vapor să-l salveze pe Jack, arestat şi ţinut legat într-o cabină, după ce i s-a înscenat că ar fi furat colierul oferit de Cal lui Rose.

Numai că Jack nu este Romeo, care făcea parte din protipendada Veronei, el este un pictor sărac, care îşi face meseria pe unde apucă. Iar la un joc de cărţi în portul englez Southampton, câştigă biletul pentru vaporul Titanic, care tocmai s-a lansat la apă şi pleca în prima sa călătorie spre New York. Rose, o tânără americancă de 17 ani, e logodită cu Calderon (“Cal”) Hockley, moştenitorul unei averi uriaşe şi un înfumurat, cu aere de dictator, cu valet după el şi alte favoritisme. El şi Rose, împreună cu mama ei, sunt cazaţi la clasa I, în elegantele saloane ale bogaţilor, pe când Jack are bilet de clasa a III-a, aflată la etajul inferior, unde călătoresc oamenii simpli. Care şi ei se distrează în felul lor, comparativ cu cei bogaţi, care au parte de cele mai rafinate mese şi distracţii.
Mai există şi o altă diviziune, cea a echipajului, a celor care conduc vaporul, ca şi a fochiştilor şi marinarilor. Fochiştii sunt la sala motoarelor, care arată ca însuşi Marele Mecanism al istoriei, cum ar spune Shakespeare, care duce istoria înainte, însă cu un proces greoi, dovadă că în clipa când marinarii văd aisbergul şi se dă ordin ca Titanicul să facă o manevră de ocolire, nu reuşeşte să evite ciocnirea fatală.
Titanicul este lumea, cu clasele ei sociale, este istoria însăşi, este călătoria omenirii, dintr-un punct într-altul de vis, unde toţi merg să-şi împlinească Visul American. Însăşi Rose merge să-şi vândă nişte tablouri pe care le luase din Franţa, un Degas, Picasso şi Monet, pe care le recunoaşte Jack, atunci când ea îi pozează goală, numai cu medalionul cu diamant primit de la logodnicul ei.
Mai devreme, ea îi descoperise lui Jack mapa cu desene, recunoscând imediat în el talentul. Şi din acel moment Rose începe să se uite cu alţi ochi la el, începe să se îndrăgostească de acest tânăr rebel, cu o sensibilitate deosebită.
Cunoaşterea lor debutează cu o situaţie la limită. Ea vrea să se sinucidă, să se arunce în apă de pe balustrada vaporului. Jack o slavează la timp şi intră în viaţa ei, în anturajul ei. Ca răsplată pentru gestul lui de salvator, va fi invitat la cină de către Cal, unde Jack, îmbrăcat cu un frac împrumutat de un personaj pitoresc, doamna Molly (Kathy Bates), îşi arată calităţile de om liber, neînregimentat. La masă se află numai îmbogăţiţi. Unii sunt chiar personaje istorice, pe care Cameron le-a păstrat ca atare. Rose îi prezintă lui Jack această lume suspusă, care discută doar politică şi afaceri. În contrast, Jack reprezintă arta, ca şi Rose, iubitoarea de artă şi modelul.

Filmul are o umanitate copleşitoare. Datorită poveştii de dragoste pe fond tragic. Încă o dată se verifică faptul că melodrama este un gen universal, se adresează coardei sensibile aflate în toţi oamenii, de pe întreg pământul. Sigur, ea este un gen lamentabil dacă este tratată prost, dar, dacă are parte de un ochi vizionar, poate fi suportul unei capodopere, cum este Titanic.

James Cameron a avut ideea să structureze tragedia Titancului pe formula unui flashback, fiindcă totul este relatat de Rose, ajunsă la 101 ani, care povesteşte unui căutător de comori, Bill Paxon, dornic să descopere comorile epavei, ce s-a întâmplat în urmă cu 84 de ani. Ea a supravieţuit, dar Jack a fost înghiţit de ocean. Ultimele lui cuvinte au fost ca ea să-i promită că va rezista, că va supravieţui. Jack şi încă 1500 de pasageri vor muri îngheţaţi în apele oceanului.
Filmul este jucat fabulos. Kate Winslet venise după două roluri antologice, fantastica compoziţie din The Reader (1995) al lui Stephen Daldry, rol de debut pentru care a luat Oscar, şi rolul Ofelia din Hamlet (1996) al lui Kenneth Branagh, pentru care a fost nominalizată la Oscar. Leonado DiCaprio are frăgezimea rolului lui Romeo, jucat în fabulosul film al lui Baz Luhrmann, având-o parteneră pe Claire Danes, ca şi din alte filme care l-au propulsat ca noul star al Americii.
Sigur, filmul este şi o parabolă, parabola iubirii, dar şi a dorinţelor deşarte, cum spune James Cameron, care mărturiseşte că a vrut să arate nu numai “moartea dramatică a acestei nave infame, ci şi scurta şi glorioasa ei viaţă”. Se ştie că în data de 15 aprilie 1912 nava Titanic s-a scufundat. Titanic a fost cel mai luxos obiect în mişcare produs vreodată de mintea umană. Dar viaţa lui a fost de numai 4 zile şi câteva ore. Prima călătorie cu “nava viselor”, o navă de “nescufundat”, s-a încheiat cu un coşmar, de proporţia atacului terorist asupra Turnurilor Gemene. “Atacul terorist” a venit aici din partea naturii, a unui aisberg, pe care oamenii l-au ignorat. Ingeniozitatea şi credinţa au fost zădărnicite de defecte specific umane, ca aroganţa şi lăcomia.
James Cameron prezintă tragica poveste ca o lume a contrastelor. Monumental, sprecific hollywoodian, este momentul de după ciocnire, când treptat-treptat se creează panica, o panică tot mai vulcanică, având apogeul în poziţia răsturnată a navei, când mulţimea se prăbuşeşte ca de pe un uriaş tobogan. În contrast, se află orchestra, câţiva muzicieni, care continuă să cânte un vals stins, tot mai stins. Pe de o parte, deci, vedem frumuseţea, exuberanţa şi speranţa, pe de altă parte, latura întunecată a naturii umane din spatele acestei tragedii. Titanicul lui Cameron revelează o legendă, poate cea mai emblematică a secolului 20, dar el devine şi un semnal de alarmă, o metaforă a răului din lume. Ceea ce rămâne însă, depăşind moartea, timpul, istoria, este formidabila poveste de iubire, o iubire copleşitoare, a cărei tărie vine din credinţă, curaj şi dintr-un sacrificiu supraomenesc.
Din păcate, filmele care concurează acum la premiile Oscar, nu pot concura cu un film ca Titanic. Sunt alte genuri, alte promisiuni, alte fagăduinţe. Dar tentaţia şi mitul Oscar sunt prea mari, ca toată suflarea cinefilă americană, ba întreg cinemondul, să nu stea cu respiraţia taiată la fiecare deschidere a plicului, când se anunţă câştigatorul unui premiu sau altul. Nici noi nu facem excepţie, vom aştepta cu încredere, ca şi în alţi ani, inevitabilele surprize, marele spectacol.

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York