Zdrobeala de la Singapore

După ce am mai respirat câteva luni bune, perioadă în care Simona Halep a jucat slab, a pierdut meciuri cu începătoare, cu sportive din afara circuitului WTA, după eşecul de la US Open, după ce şi-a pierdut şi misticoidul loc 2, iată că presa din România vuieşte din nou după victoria Simonei în faţa minotaurului Serena Williams de la Turneul Campionalelor (Finals Singapore Open). Peste tot citeşti eneormităţi fără măsură, că Simona a “zdrobit-o, pur şi simplu” pe Serena, cu 6-0, 6-2, deşi Serena câştigase anterior trei meciuri împotriva Simonei, dintre care două chiar anul trercut, cu seturi la zero, dar nimeni nu a scris ca Serena a “zdrobit-o” pe Simona! Un american poate fi zdrobit, dar un roman, nu! Mai mult, celebrul site de umflat gogoşi ziare.com scrie cu litere de-o şchioapă: “A murit regina / Trăiască regina!”, deşi regina (Serena) “a zdrobit-o” azi pe Bouchard, iar în finalul articolului se spune că Simona a rămas “singurul român cu care ne mai mândrim”! Formidabil! Chiar aşa?! De când un sportiv ţine loc de carte, de film, de muzică, de ştiinţă, de istorie, de viaţă etc.? Nu mai are România nici un român cu care să se mândrească?

Aşa s-a întâmplat şi cu Nadia, era zâna zânelor, românca din poveşti, unica, fără de asemănare, dar când a fugit la duşmani, la americani, am trasformat-o imediat în prostituată! Sigur, totul a fost pus pe seama regimului comunist, care dădea astfel de diagnostice din raţiuni strict politice. Orice campion era un reprezentant al politicii partidului! Azi, am căzut în extrema cealaltă, nu mai există nici o măsură, viziunea asupra sportivului este strict comercială, el a fost luat drept marfă, etalon de câştiguri, ca un brand de piaţă.

Şi totuşi sportul este sport, nu poate să răspundă la toate aspiraţiile umane. Cât de fericit ai fi când învinge un campion, totuşi el nu este o lecţie de învăţătură, nu poate ţine locul şcolii, de pildă. E adevărat, un campion e un reper de performanţă, de depăşire a limitelor naturale, de competiţie, dar el nu poate ţine locul altor valenţe umane, cum ar fi religia sau cultura. Cât de campioană la tenis ar fi Halep, ea nu poate să-i înlocuiască pe Arsenie Boca, pe Coşbuc sau pe Anatol Vieru, de pildă, dar şi orice trupă de muzică pop care îi bucură altfel pe oameni. Dacă ai mai multă popularitate, nu însemană că automat ai şi valoare, care implică durata. În artă, cel puţin, valoarea nu este sinonimă cu succesul.
Tenisul este un sport frumos, dar prea supus hazardului. De la un meci la altul, acelaşi sportiv poate juca sublim sau dezastruos. Chiar Serena, de la meciul cu Halep, la meciul cu Bouchard, din agonie, la extaz sau din zdrobeală în zdrobeală, dacă schimbăm partenerii, ca în Lanţul slăbuciunilor lui Nenea Iancu. Ba Serena a stabilit şi recordul de viteză a serviciului (două servicii cu peste 200 km/h!).

Tenisul îmi plăcea mai mult pe vremea când era comparat cu gimnastica, iar uneori cu baletul. Azi e comparat tot mai mult cu baseball-ul, cu trasul la pistoale, cu box-ul, cu halterele. Mai ales sportivele au ajuns să aibă aspect de monştri. Când am văzut-o prima oară pe Halep, acum vreo 7 ani, cu nişte sâni enormi, cât corpul ei, m-am speriat. Săraca fată, cine îşi bate joc de ea, mi-am spus, cine o chinuie să joace acest sport frumos? Şi n-am mai urmărit-o. Am revăzut-o abia în finala de la Rolland Garros, când i-au dispărut sânii mari, dar i-au apărut muşchi de forţă peste tot. Şi acum, în imaginile pe care le văd de la Singapore, după meciul cu Serena, ea apare cu un gât anatomic, cu mâinile ca nişte rădăcini de copac, totul este denaturat, ca într-un film cu monştri. S-au şi înfruntat, de fapt, două forţe ale naturii, Minotaurul mare cu Minotaurul mic!

Sigur, sunt român, şi ţin cu Simona Halep ca român. Dar până la un punct, fiindcă în tenis, ca în orice sport, nu există graniţe, iar un sportiv se reprezintă pe el, nu ţara în care s-a născut. Un scriitor e dependent de limba lui, dar racheta e universală. Plus că în tenis, majoritatea jucătoarelor sunt… americance, dacă ne gândim că ele se antrenează pe terenuri din America. Din milioanele de dolari pe care le câştigă un tenismen, ţara nu vede nimic. Iar atunci când vede, când ea vrea să mulgă mai mult, să-l taxeze mai mult pe jucătorul respectiv, el îşi schimbă cetăţenia, îşi schimbă contul, banca, numai să fie cât mai departe de ţara lui.

De aceea, din toate aceste raţiuni, îmi plac jucătoarele care nu şi-au pierdut feminitatea, care mă fac să le privesc ca pe nişte frumuseţi în mişcare, care îţi oferă şi satisfacţii estetice. Aşa le privesc pe Sharapova, Wozniacki, Ivanovic sau pe minunata Bouchard, o adevărată bijuterie a naturii. Poate să le “zdrobească” Simona “noastră” pe toate, ele tot îmi plac. Char şi în cădere, când pierd, au ceva uman, emană poezie.

Forţa nu mi-a plăcut niciodată, are ceva războinic, distructiv, aşa cum sună chiar titlurile care se dau unor meciuri, unor simple jocuri. Şi aceşti ziarişti dovedesc că sunt şi ei nişte monştri avizi după neant. Fiindcă, dacă “zdrobeşti” un fluture, ce mai rămâne? Darămite un om!

Să învăţăm să avem rezon şi să iubim sportul cu măsură, să nu facem din el ce nu este, fetiş, pretext pentru defulările noastre, să-l confundăm cu un teren de luptă, cu nişte tranşee din care ţâşnesc maţe, ficaţi şi alte organe sfârtecate!

Grid Modorcea