Două filme, două Americi

În aceste zile libere am vizionat două filme americane care au făcut furori la sfârşitul anului 2014. Primul film e „Fury. Eroi anonimi”, o excelentă peliculă realizată de David Ayer. Trama filmului se desfăşoară în ultima lună a celui de-al doilea război mondial. Regizorul şi scenaristul David Ayer surprinde genial şi extrem de naturalist invazia americană în Germania nazistă şi ultimele zbateri sângeroase ale forţelor militare germane. Pe scurt, eroii anonimi sunt comandatul tancului Sherman, interpretat de Brad Pitt şi echipajul său, care trebuie să înfrunte un teritoriu inamic şi extrem de ostil. Filmul surprinde drama unor tanchişti care trec prin ororile războiului. Echipajul tancului Sherman este format din veterani ai războiului din Africa de Nord, care au trecut prin absolut toate crimele şi ororile inimaginabile ale războiului. Echipajul tancului intră în conflict cu noul camarad, un soldat novice, un creştin anglican practicant, care e incorporat de abia opt săptămâni şi repartizat de la birouri la tancul Shermann. Filmul e conflictul între forţa brutală a echipajului şi mustrările de conştiinţă ale novicelui anglican, care refuză să ucidă pentru a nu-şi face păcate. Doar forţa brutală a comandantului Shermann, interpretat realist de Brad Pitt salvează în luptele grele echipajul de la moarte, iar novicele anglican prin mustrările sale de conştiinţă pune în pericol viaţa camarazilor. În război nu e loc pentru Iisus, cam asta transmite artistic regizorul. Războiul e prezentat brutal, cu o populaţie germană deznădăjduită, înfometată şi cu activişti NSDAP care se sinucid în birourile lor politice la venirea americanilor, pentru că nu concep o Germanie fără Hitler. David Ayer are curajul de a recunoaşte că şi soldaţii americani la cucerirea unor oraşe germane violau femei şi fete, lucru care până acum era rezervat de propagandă doar armatei sovietice. Brutalitatea războiului, susţine prin imagini sugestive regizorul american, nu ţine de fapt de etnie, ideologie sau religie. Războiul e brutal şi hâd indiferent de ideologiile pentru care se face.

E genial surprinsă scena „violului acceptat” al novicelui soldat anglican forţat de comandantul Brad Pitt să-şi murdărească conştiinţa cu o tânără ingenuă germană, în timp ce camarazii săi violau în grup femei germane în tanc. O bombă rătăcită rade casa în care s-a petrecut violul, iar tânăra moare, spre disperarea soldatului american anglican care dorea să o ceară în căsătorie ca să-şi liniştească conştiinţa. În „Fury. Eroi anonimi” regizorul nu lasă să se întrevadă vreo speranţă în catacombele războiului. La o intersecţie Shermanul calcă pe o mină şi se rupe şenila. Echipajul rămâne blocat în tanc şi este atacat de un batalion SS. Lupta durează ore întregi până se termină muniţia şi membrii echipajului mor pe rând. Brad Pitt cade în luptă fără să predea tancul cu care se identifica ca un căpitan de navă. Singurul care scapă e novicele anglican care printr-o trapă coboară sub tanc şi se ascunde în noroiul de sub acesta. Singura şansă de speranţă pentru poporul german o oferă regizorul Ayer, atunci când un tânăr soldat german îl vede pe soldatul american dar i se face milă şi nu-l demască ca să nu fie ucis. Filmul se încheie când sanitarii americani descoperă tancul şi-l scot pe supravieţuitor traumatizat din tanc, spunându-i că e „un erou”.

Prin acest film Ayer dă o definiţie brutală, anonimă şi inedită a eroismului, care nu are nicio legătură cu umanitatea, popularitatea şi Dumnezeu.

Un alt fim, de parcă este dintr-o altă Americă e The Interview, fără nicio valoare estetică, morală sau culturală. The Interview este un film american de comedie politică din 2014, regizat de Seth Rogen și Evan Goldberg. Scenariul a fost scris de Dan Sterling după o poveste de Rogen, Goldberg și Sterling. E o comedie prost făcută care cuprinde toate clişeele americanismului. Doi realizatori de emisiuni mondene, un fel de Cancan TV de proastă factură, care promovează cultura gay (mai nou toate filmele americane sunt propagandă LGTB) sunt contactaţi de reprezentanţii regimului din Coreea de Nord să facă un inteviu cu dictatorul Kim Jong un, care culmea le admiră. Pe fir intervine CIA, care îi antrenează, cu o frumoasă agentă, să-l ucidă pe dictator cu o otravă de ricină pusă pe palmă care la atingerea mânii lui Kim Jong un l-ar ucide în 12 ore. Întregul film e o odă adusă serviciilor secrete americane şi ascendentului moral al acestora care au dreptul să antreneze simpli cetăţeni americani să ucidă dictatori în numele democraţiei şi libertăţii. Filmul e atât de prost realizat încât e o insultă a cinefililor. Actorii joacă fals, dialogurile sunt o însăilare de înjurături şi referire la „draci”, iar scenariul e un perpetuu clişeu despre dictatori care înfometează poporul şi trebuie ucişi, lucru deja foarte moral pentru americanul de rând.

Finalul e previzibil. Dictatorul e ucis în aplauzele poporului eliberat, iar coreeni aduc mulţumiri americanilor pentru că le-au adus libertatea şi democraţia. Mai stupid de atât nu poate fi un film. The Interview pare mai degrabă un film horror, candidat la premiul Zmeurica decât o comedie. Asta e SUA, două filme, de fapt două Americi.

Ionuţ Ţene