Teroristul nr. 1 al României: sărăcia

Nu vreau să minimalizez lupta anti-tero care l-a înflăcărat pe Iohannis, dar cred că în România operează de vreo 25 de ani un terorist foarte periculos pe care l-am lăsat să-și facă de cap și care a produs multe, enorm de multe victime. Sărăcia omoară în fiecare zi români reali, oameni care ar avea zile dacă nu le-ar fi curmate de sărăcie. Iohannis a chemat partidele la consultări pentru bugetul Apărării, dar de sărăcie cine ne apără?

Este lăudabil că partidele parlamentare se înțeleg cu președintele pe tema bugetului Apărării, pericolele externe sunt reale și trebuie adresate ca atare. Ce facem însă cu pericolele interne? Cinci frați cu vârste între unul și șapte ani au fost găsiți morți astăzi într-o garsonieră din Rovinari, alături de tatăl lor, în urma intoxicării cu monoxid de carbon de la o instalație de încălzire improvizată. Sărăcia tocmai a făcut încă șase victime, dintre care cinci copii. Pentru ei însă nu există o zi de doliu național, nici nu constituie subiectul întâlnirii de la Cotroceni. Asemenea cazuri au loc în fiecare iarnă, iar teroristul nr. 1 al României, sărăcia, își însemnează pe răboj noi și noi victime. Nicio armată și nicio instituție nu îl combate pe acest inamic intern, așa că își face de cap în continuare. Unul din cinci români se zbate în sărăcie, iar o treime din populația României nu își poate cumpăra cele necesare unui trai decent, spune statistica oficială, așadar îmbunătățită. Probabil lucrurile stau chiar mai rău. Dar clasa politică nu se întâlnește pentru un consens în direcția combaterii sărăciei, e mai simplu să dea 2 la sută la Apărare și să fie cu conștiința împăcată că gata, România a fost salvată.

Până să ne atace teroriștii, ne atacă sărăcia în fiecare zi și face victime. Victime care nu sunt plânse decât de apropiați, pentru că noi, restul, suntem implicați în strategii globale și în rezolvarea marilor dileme geostrategice mondiale, în timp ce ne mor copiii de frig sau de foame. Sărăcia a omorât în România în 25 de ani atâtea victime cât un adevărat război. Și teroarea penuriei continuă. Nu există însă nicio dorință reală în clasa politică de rezolvare a acestui flagel intern. E mai ușor, desigur, să fii Charlie, decât să-ți îngrijești propriul popor. Și, în timp ce discutăm aprinși dacă avem sau nu dreptul la caricaturi, am uitat să ne hotărâm dacă oamenii au dreptul la pâine și la căldură, la un acoperiș și la cele necesare traiului zilnic. Chiar așa, credeți că, în afară de caricaturi, oamenii ar avea dreptul să nu trăiască în sărăcie și, eventual, chiar să moară din cauza ei?

Bogdan Diaconu