Cronica de Film: Un nou zbor al pasarii Oscar

Un moment senzational s-a intamplat anul trecut la o emisiune a celebrului moderator David Letterman, care i-a chemat pe actorii principali ai filmului Birdman / Omul-pasare, ca sa-i elogieze, sa demonstreze ca filmul este o veritabila capodopera. Nimeni nu banuia atunci ca acest film independent, al regizorului mexican Alejandro González Iñárritu, va lua marele Oscar, adica premiul pentru cel mai bun film al anului, iar Iñárritu isi va pune in vitrina si premiul pentru regie, dupa ce anul trecut acest premiu revenise altui mexican, Alfonso Cuaron, pentru Gravity. O adevarata lovitura pentru regizorii americani, care n-au mai luat de 5 ani acest premiu. Multi il vedeau castigator pe Richard Linkater, care a filmat 12 ani pentru Boyhood, dar acest film nu a luat decat premiul pentru cea mai buna actrita in rol secundar, Patricia Arquette. Trebuie sa adaugam imediat ca Iñárritu a obtinut si premiul pentru scenariu, impreuna cu alti trei co-scenaristi.

Se intampla un fel de zbor rasturnat pentru pasarea Oscar, pe care il anticipam in comentariile la Tribeca Film Festival, cand prevedeam o intronare a filmului de arta, o intrare a filmului experimental in atentia oscariotilor, a celor care ne-au invatat pana acum numai cu modelele superproductiilor hollywoodiene.

Iata ca de data aceasta este apreciat un film cu deviz relativ mic (22 milioane dolari), aflat sub bagheta unui regizor mexican, film incununat cu 4 premii grele din 9 nominalizari. Iata ca oscariotii sunt in stare sa-si depaseasca rutina, conditia de degustatori ai formelor fara fond, ai show-ului comercial, ai spectacolului de box-office.

Mai mult, sa aprecieze un film elitist, foarte dificil, in care, asa cum se intampla intr-o secventa a lui, este atacata prostia, inaderenta la nou. Numarul prostilor, al celor cu prejudecati (vezi numai “comentariile” filmului Birdman pe Cinemagia!), e foarte mare, iar aceasta categorie de public a fost formata ani la rand chiar de oscarioti. Un prim pas s-a produs, de fapt, cu marele premiu pentru The Artist (2011), familie din care face parte si Birdman. Vor reusi oare premiile Oscar sa intoarca situatia, dinspre filmul comercial spre filmul de arta?

Birdman, avand un subtitlu avangardist The Unexpected Virtue of Ignorance / Neasteptata virtute a ignorantei, aminteste izbitor nu numai de The Artist, care are ca subtext drama lui Chaplin la aparitia filmului sonor, ci mai ales de primul model al genului All that jazz (1979), incununat, la fel, cu 4 premii Oscar, in care este vorba tot despre o criza de creatie, o poveste rupata din viata reala a coregrafului Bob Fosse, care la batranete revine pe scena cu realizarea spectacolului vietii lui, invingand moartea. Arta devine panaceu pentru boala sa.

Si in Birdman este vorba despre o fosta celebritate in decadere, pe nume Riggan Thomson (Michael Keaton, nominalizat la Oscar, dar premiul i-a revenit lui Eddie Redmayne, pentru rolul din The Theory of Everything), care incearca sa revina, dupa ce in urma cu doua decenii stralucise in rolul unui supererou, Birdman. El are acum sansa sa monteze un spectacol pe Broadway. Si o face cu multa tragere de inima. Dar la fiecare pas, o voce straina, pasarea din el, ii pune piedici, ii spune ce sa faca, il incearca, ii este un obsedant alter-ego plin de chichite si capricii.

Filmul este compus din culisele montarii acestui spectacol al regasirii de sine, din intreaga drama a nasterii din nou, a luptei cu vechiul model, Birdman, pe care Riggan trebuie sa-l infrunte la fiecare pas. Febra creatiei, nelinistile, obsesiile persoanjului-regizor se constituie treptat intr-o ars poetica a creatiei insesi, asa cum se intampla si in alt film asemanator, Black Swan (2010) al lui Drrren Aronofsky, in care, la fel, este povestita drama creatiei.

In toate aceste filme pomenite aici se petrece acelasi crescendo odata cu apropierea premierei, cand presiunea asupra reusitei creste, orice element alogen avand darul de a crea suspansul, de a crea dramatism. La Iñárritu, fata de celelalte modele, apare si umorul, un umor de natura felliniana, care il transforma pe Riggan intr-un clown sui-generis, un personaj dedublat, fapt remarcabil sugerat atunci cand Riggan isi iese din rol si devine Keaton, prin laitmotivul perucii, pe care Riggan si-o scoate mereu la iesirea din scena. Dar sugestive, in acest sens fellinian, sunt si copertile filmului: personajul, in camera sa, este privit dezbracat pana la brau, in amorasa, un plan-secventa foarte lung, care ofera o deformare a torsului, o alungirea a lui, ca si a gatului, de parca avem marcata ideea transformarii omului intr-o pasare. Totul e realizat la limita SF, mereu te astepti ca fanezia sa irumpa, in spectre, in angoase, in fantomatic, ca la Aronofsky. Si toata povestea pare ca un fel de flask-back, de confesiune a personajului, care in final este surprins in aceeasi ipostaza de la inceput, ceea ce ne face sa ne intrebam daca totul nu a fost decat un vis, iar spectacolul un esec sau o reusita, de fapt, nici nu mai conteaza acest rezultat, fiindca nu finalul e important, ci drumul pana la el!?

Filmul este o meditatie asupra conditiei artistului, a actorului, a succesului, implicit asupra presei, mereu avida de scandal si adesea trecand pe langa esential, incapabila sa perceapa adevarata drama a omului. Fiindca metafora lui Iñárritu prezinta o situatie generala, se refera la cariera artistica. Nu exista vedeta a Hollywood-ului care, la o anumita varsta, sa nu-si doreasca o revenire la conditia care i-a adus odinioara succesul. Si filmul lui Rob Marchall, Nine (2009), o replica americana la filmul 8 ½ (1963) al lui Fellini, este brodat pe aceeasi idee: steaua care se stinge sau s-a stins si vrea sa se reaprinda.

Semnificativ este si altceva, o metoda stanislavskiana, as zice, adica identificarea actorilor cu personajele. Si in All that jazz povestea lui Bob Fosse se suprapune peste aceea a eroului, Joe (Roy Scheider). La fel se intampla in 8 ½, in Nine, la fel in Black Swan, unde actrita Natalie Portman se identifica cu rolul pe care l-a visat o viata intreaga, cel al lebedei negre, iar aici, in Birdman, povestea actorului Michael Keaton se suprapune peste aceea a personajului Riggan Thomson, fiindca si el a jucat odinioara un supererou, pe Batman si pe Batman Returns. Si rolul unui dificil actor de Broadway, Mike Shiner, cu care Riggan se masoara mereu, este jucat de Edward Norton, care el insusi este un fost astfel de actor dificil al Hollywood-ului. Si nu e greu sa deducem cum Norton se priveste ca in oglinda in personajul sau, pe care il parodiaza.

Exista mai mult planuri reale si meta-reale in acest film, construit ca o gridophanie, ca o retea de planuri care imbina realitatea cu fictiunea. Mereu exista un joc secund, cum ar spune Ion Barbu, dincolo de ceea ce se vede, mereu apare tensiunea din spatele calmelor creste. Intoarcerea unui artist in varsta la o conditie inalta anterioara este foarte dificila, adesea se termina in ridicol, ca in filmul Last Vegas (2013), cu Robert de Niro si Michael Douglas, in care patru prieteni instrainati vor sa-si regaseasca starea buna de odinioara.

Cu atat mai mult in arta, e foarte greu sa-ti mentii tineretea gloriei! Hollywood-ul este o saga a fostelor glorii, care incearca sa nu fie uitate.

Si ca modalitati vizuale aceste filme se apropie, un mare rol il avandu-l filmarea cu camera din mana, planurile secventa lungi, fantastice incadraturi spatio-temporale, cum este in Birdman travelingul inainte asupra cladirilor, noaptea, terminat cu un traveling inapoi pe zi, pe lumina, sugernad astfel trecerea timpului. Efectele in exterior sunt cosmice. Nu intamplator fiindca operatorul filmului se numeste Emmanuel Lubezki, incununat cu premiul Oscar pentru imagine, dupa ce anul trecut obtinuse acelasi premiu pentru imaginea la Gravity! Simple coincidente?! Nicidecum.

Mai trebuie adaugat ca premiile Oscar nu si-au dezis nici in acest an menirea de a fi un mesager politic. Iñárritu, in cuvantul sau, a multumit pentru atentia pe care americanii o dau la gala Oscar regizorilor mexicani, dar doreste ca de acelasi tratament sa se bucure toti imigrantii mexicani din America, fiindca multi au o soarta grea. Actrita Patricia Arquette a atins alta latura sensibila in discursul ei de multumire: “Am luptat prea mult timp pentru drepturile egale ale altora. E timpul să avem salarii egale. Și drepturi egale pentru femeile din Statele Unite ale Americii”. Iar momentul de varf al galei nu a fost Lady Gaga, care a cantat operetistic melodia cu care Julie Andrews a triumfat acum 50 de ani in The Sound of Music (1965), ci piesa „Glory”, din filmul Selma, care a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun cântec origianl, un adevarat manifest politic, creatorii si interpretii lui, John Stephens si Lonnie Lynn, spunand ca soarta negrilor de acum 50 de ani nu s-a schimbat, ca politia impusca si azi negri ca pe vremea lui Martin Luther King!

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York