Cronica de artă: Kitsch cu multe feţe

Deunazi, la Sandra Gering Gallery, am trait un moment de neuitat: eram trei oameni care comentam expozitia curenta, un critic american de 90 de ani, foarte curtat, un pictor din Brooklyn de 80 de ani, foarte viguros, si eu, un European de 70 de ani (si ceva). Primul era total revoltat pe faptul ca arta americana sta cu fata spre trecut, ca e foarte influentata de arta europeana, care o trage inapoi; eu sustineam, dimpotriva, ca arta americana sta mai mult cu fata spre viitor si ofeream exemple de la targul Armory Show, dominat de expozitii in care baza nu o mai constituie linia si punctul, desenul sau culoarea, ci tehnologia; iar pictorul din Brooklyn era revoltat pe faptul ca arta americana traieste numai in prezent, se inspira din prezent, ca e plina numai de mazgalituri “after” Basquiat sau Warhol, de gunoaie din tomberoane, de tot felul de instalatii.

Si toate acestea le discutam avand in fata lucrarile artistei plastice Julia Kunin, puse sub semnul unui roman feminist utopic, Le Guérillèrs, de Monique Witting, pline de referinte SF si mitologice. Sigur, totul e minunat, dar piesele expuse erau niste evidente kitsch-uri. Galeria s-a umplut de lume, dar pe nimeni nu deranja aceasta facatura. Asa cum am aratat nu o data, artistii americani si clentii lor nu se sfiesc sa expuna kitsch-uri, nu au nici un complex fata de aceasta forma fara fond, fara traditie, desi ceea ce expunea Kunin se tragea din experientele artelor decortative, respectiv din Art Nouveau, Art Deco, Op Art sau Futurism, nemaivorbind ca unii vorbeau de Voyeuristic Art si despre alte experiente narative sau grotesti. Dar nimic nu era nascut, ci doar facut sau contrafacut la masina.

Julia Kunin era la prima personala aici, dar cu experienta din alte galerii prin Europa. Nu auzise insa de cuvantul estetica si nu stia nimic despre procesul lui Brancusi cu vama newyorkeza, care i-a reprosat faptul ca operele trimise in America nu sunt opere de arta, facute de mana omului, ci opere industriale. Evident, Brancusi a castigat procesul, fiindca a demonstrat ca sculpturile respective trimise lui Edward Steichen erau lucrate cu mana lui. Acest proces e fff important, fiindca a impus conceptual de arta moderna si de valoare estetica.

Dar azi s-a uitat complet acest lucru, nimeni nu mai pomeneste de estetica, iar valoarea e ceva aleatoriu, fiindca operele au un traseu dependent de cel care plateste, el hotaraste cat valoreaza in bani un lemn sau o carpa. Si aici, tot ce a expus Julia Kunin era realizat industrial, o serie de forme identice din ceramica, pe care le-a combinmat in sculpturi care sugerau un Iron Man, de pilda, doua figuri grotesti din Pixar, altele erau mostre feminine, din una se vedea doar sutienul, iar o domana foarte distinsa, care era chiar mama Juliei, sustinea ca ea a fost modelul acestei sculpturi nonfigurative, imaginare.
La nivelul combinatiilor, Julia Kunin are talent, dar fizic, concret, nici o lucrare nu a iesit din mana ei, in sensul ca nu ea a cioplit lemnul sau piatra. De fapt, nici nu este vorba de lemn sau de piatra/marmura, ci de… ceramica! Toate lucrarile ei sunt din ceramica, insa nu plasmuite precum olarii, ci avand un aspect kitsch industrial. Si ca sa dispara acest aspect mecanic, ea le-a dat cu sclipiciuri, toate erau pudrate si stropite cu un fel de oja, ca un machiaj strident, asa cum il practica prostituatele.

Si asemenea cosmetizari apar peste tot. La Marian Goodman Gallery chiar ne uimeste tehnica cu care italianul Giuseppe Penone imita natura! El face varii scoarte de copaci din ghips in care introduce lemn si aceste trunchiuri artificiale le pune pe socluri de marmura! Iar in alta sala aseaza forme de ceramica intre trei crengi realizate din bronz! Pe un lung suport pune o alta “creanga” neagra, ca salavata de la incendiu, dupa cum, pe un sir de copacei ornamentali, in ghivece, aseaza o “creanga” alba, transparenta, ca o cobilita! Un efort tehnic deosebit, pentru ce? Asa cum discutam cu artista fotograf Michele Vicat, ne intrebam: Unde e viziunea? Se pare ca viziunea a murit odata cu kitsch-ul etalon “Campbell’s Soup” al lui Andy Warhol. Langa “padurea” de trunchiuri albe se afla un tanar imbracat intr-un combinezon alb. Aha, trunchiurile sunt un fel de soldati camuflati!? Dar oamenii nu mor in picioare, precum copacii! Si nici “padurea” lui Penone nu este o Padure a spanzuratilor! Ce vrea, deci, sa ne arate el, ca natura poate fi imitata? Bine ca nu imita si natura arta lui!

Cel putin Kunin n-are nici o legatura cu natura. Fiindca ceea ce am vazut la Gering Gallery era total artificial, nimic natural. Brancusi i-a derutat total pe imitatori, fiindca el isi slefuia lucrarile cu mainile lui ani indelungati, asa cum a facut natura, de milenii, cu pietrele de la Costesti. Brancusi a cautat esenta, nu aspectele exterioare. Lucrarile sale se afla in prelungirea eului naturii, unde este realitatea sa adanca, nu in invelisurile ei. De aceea, operele lui nu ne amintesc de nimic exterior. Peggy Guggneheim a spus ca Pasarea in vazduh, pe care a achizitionat-o ea, Brancusi ar fi slefuit-o 17 ani! Dar azi nimeni nu-si mai pierde vremea sa slefuiasca, se foloseste de polizor, de masina. Ceea ce la Brancusi parea articifial, acum chiar este artificial. Asta e arta viitorului, o arta a efectelor speciale, a efectelor optice, in care numai tehnologia conteaza, nu si mana artistului? Si unde este aici valoare estetica?

In acest punct, cei doi interlocutori ai mei si-au suflecat manecile si s-au uitat la bratele lor, da, mana, mana omului, ce miraculoasa, ce facem cu ea, o taiem, n-o mai folosim sa cioplim materia prima, sa-i dam forme umane, dar care au legatura cu natura, care sunt firesti, in prelungirea creatiei divine?

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York