Ortodoxia era „ideologia” identitară a românilor evului mediu târziu

Chiar vorbeam zilele trecute cu un fost coleg de facultate despre „miracolul” renaşterii conştiinţei naţionale şi unităţii poporului român în epoca feudalismului târziu şi cea modernă. Colegul punea resureţia naţională numai pe seama religiei greco-catolice din Ardeal care a impus limba română şi grafia latină. Nu i-am negat crezul despre importanţa Bisericii Unite şi a şcolii de la Blaj – Mica Romă, pe care el o considera singura şi prima instituţie modernă naţională, în spaţiul românesc, dar i-am argumentat faptul că conştiinţa românească şi a unităţii de neam nu a stat în grafia latină şi în greco-catolicismul impus cu forţa de către Viena după cea luat în stăpînire Transilvania, ci într-o ecuaţie religioasă mult mai adâncă şi mai tainică. „Miracolul” unităţii şi renaşterii româneşti nu a fost impus de afară, ci a avut o combustie internă, o „enigmă” pe care nici măcar Gheorge Brătianu (O enigmă și un miracol istoric: poporul român, 1940) şi păstrând cu smerenie proporţiile nici colegul meu nu a înţeles-o. În câteva studii despre Şcheii Braşovului din secolele XVI şi XVII acad. Ioan Aurel Pop a intuit dezlegarea „miracolului” şi „enigmei” menţinerii şi renaşterii unităţii româneşti. Cheia rezolvării „enigmei” este tocmai Ortodoxia. Religia a ţinut spiritual unit poporul român indiferent de urgiile popoarelor migratoare şi de stăpâniri vremelnice ale celor trei ţări române. Ieşirea din istorie cum bine a surprins-o Lucian Blaga în „spaţiul mioritic” i-a făcut pe români supravieţuitori puternici, de neînţeles pentru străini şi istorici. Spaţiul românesc nu afost demantelat religios de graniţe, stăpâniri străine şi migraţii. În Ardeal, tocmai prin marginalizarea religioasă şi socială a schismaticilor valahi s-a menţinut şi perpetuat etncicitatea şi identitatea românească, care se identifica cu românii „liberi” de dincolo de Carpaţi. Istoricul francez Pierre Chounu în celebra carte „Istorie şi decadenţă” susţine că cei „atemporali”, cei marginali sau cei oropsiţi de soartă sunt fermenţii schimbării în istorie. Din decadenţă şi prigoană se naşte o lume nouă. Prin încăpăţânarea cu care românii şi-au păstrat religia ortodoxă indiferent de stăpânirile străine, asalturilor religioase de la islamism la catolicism sau reformă s-a ajuns la „miracolul” unităţii naţionale în secolul XIX. Ortodoxia a fost chintesenţa păstrării tradiţiilor şi plămădirii identităţii naţionale. Nu întâmplător, Mihai Viteazul când a unit doar câteva luni cele trei ţări române a reînfiinţat şi întărit cu hrisoave Mitropolia Ortodoxă de Alba-iulia, ca un semnal pentru „schismaticii” valahi din Ardeal că vor avea de acum încolo o instituţie „naţională” religioasă care le va apăra şi proteja credinţa şi biserica străveche.

Ideea că greco-catolicismul a fost prima instituţie de expresie identitară românească şi care a propagat limba română este falsă. Adevărul e că încă de la începutul secolului XVI, prin diaconul Coresi şi influneţa reformei germane, ortodocşii munteni tipăreau în Şcheii Braşovului cărţi religioase în limba română care nu circulau doar la Bucureşti, ci erau citite şi folosite liturguc la Iaşi, Suceava, Turda sau Bălgrad. Ortodoxia a fost prima care înţeles că folosirea limbii române în cultul religios şi oficierea slujbelor este factor de unitate şi renaştere spirituală a românilor. Titlul primei cărţi în limba română era “Întrebarea creştinească”. Acest titlu e caracteristic catehismelor husite. Aceasta apărea tocmai în timpul când polemicile despre învăţăturile husite era în plină anvergură. Influienţa învăţăturilor husite în Transilvania veneau şi în urma contactelor dintre oştile lui Ioan Huniade şi ale lui Jiskra (majoritatea covârşitoare a oştenilor lui Jiskra erau husişti) în luptele din nordul Ungariei dar şi prin studenţii ardeleni care studiau la Praga . Aceste “catehisme” husite l-au influenţat şi pe Martin Luther în elaborarea catehismului său despre care vorbise cu mult înainte. Cu ocazia tipăririi Catehismului mare şi a Catehismului mic Luther stabilise deja numele definitiv . Preotul săsesc Adalbert Wurmloch, din Bistriţa, într-o scrisoare trimisă în anul 1546 preotului Ioan Hess din Breslau spunea că: „S-a tradus catehismul în limba română şi s-a tipărit la Sibiu… cu caractere numite sârbeşti cari amintesc oarecum de forma literelor grecesti. Şi mulţi dintre preoţi o preţuiesc această cărţulie ca pe ceva sfânt, alţii însă dea dreptul o dispreţuiesc” . Acest fragment de scrisoare arată că pastorul protestant a văzut acel catehism, dând detalii şi asupra caracterelor.Prima ediţie a catehismului de la 1544 s-a epuizat foarte repede, a fost retipărită o altă ediţie în 1559 la Braşov tot de către diaconul Coresi. Diaconul Coresi a scos de sub tipar aproximativ 22 cărţi masive, pe lângă acestea multe foi si texte scurte. Dintre tipăriturile româneşti din Transilvania, după prima carte în limba română, peste câteva decenii (anul 1582) a ieşit de sub tipar „Palia de la Orăştie”, o „tălmăcire rumânească a lui Coresi”.Diaconul Coresi tipareste la Brasov cu ajutorul judelui Hans Benkner, care avea o fabrica de hartie, mai multe carti in limba romana şi în slavonă. Dintre cele tiparite in limba română mentionam: Catehismul (1559), Telraevangheliarul (1561), Lucrul apostolic (1563), Cazanie si Molitvelnic (1564), Liturghier (1570), Psaltire (1570), Psaltirea slavo-romana (1577), Pravila (1570-1580), Evanghelie cu talc (1581).Cărţile tiparite de diaconul Coresi au avut o mare circulaţie si au pus bazele limbii române literare vechi. Palia de la Orastie (1582) este tiparita de Serban fiul lui Coresi. Cuprinde primele doua capitole din Biblie: Creatiunea (Bitia) si Iesirea (Ishodul). Traducerea s-a făcut după un text latin. Perioada tipăriturilor de mai sus (sec XVI-XVII) apare sub influenţa tipăriturilor europene venite prin Muntenegru. Prima tipografie din ţara noastră a fost la Târgovişte în 1508 (Mănăstirea Dealu) sub domnia lui Radu cel Mare, iar apoi la Sibiu în 1529, Braşov 1533, Cluj 1550 precum şi în alte centre mari din Ardeal: Alba-Iulia, Sebeş, Orăştie, Oradea, etc, toate în secolul al XVI-lea. În sec.XVII, sub domnia lui Vaile Lupu apar tipografii în Moldova.Cu cheltuiala Mitropolitului Ortodox Ghenadie de Alba-Iulia şi osteneala preotului Dobre a apărut „Evanghelia cu învăţătură”, în anul 1641, care cuprindea cele 4 evanghelii şi tâlcuiri ale acestora de la Sfinţii Părinţi. În 1648 apare în româneşte „Noul Testament” care cuprinde cele 4 evanghelii şi epistolele Sfinţilor Apostoli.Totuși, întreaga Biblie a fost publicată în limba română abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au tradus și tipărit o biblie în română în 1688 (Biblia de la București). Această ediție are la bază traducerea Vechiului Testament facută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668.Avem de a face cu o producţie tipografică religioasă de excepţie care a menţinut unitatea spirituală a românilor din toate provinciile în care locuiau, indiferent de stăpâniri străine. Ortodoxia a fost liantul spiritual al românilor pentru păstrarea tradiţiilor şi specificităţii etncice. O conştiinţă şi o limbă românească activa ca un ferment de unitate şi conştientizare etnică de sine în Ardeal înainte de unirea religioasă de la 1700 şi de Şcoala Ardeleană, care e adevărat a desăvârşit ce s-a început cu câteva secole înainte.

O situaţie similară fost şi în cazul zidirii mănăstirilor ortodoxe sau daniilor domnilor munteni şi moldoveni pentru aşezăminte religioase persecutate din Transilvania de Unio Trium Nationum şi Tripartitul lui Werboczy. Prin construcţia de mănăstiri şi biserici ortodoxe ardelene domnii din Moldova şi Muntenia îşi exprimau solidaritatea religioasă şi etnică cu „scismaticii” valahi exluşi de sistemul feudal nobiliar din Transilvania. S-a descoperit în biserica Mânăstirii Râmeț pe lângă Alba o inscripție care consemnează numele arhiepiscopului Ghelasie și anul 1377.În anii următori sunt întâlniți în documente mulți alți preoți și protopopi, în toate zonele intracarpatice. Episcopii nu aveau un sediu stabil, ci erau nevoiți să stea acolo unde le permiteau cârmuitorii politici ai Transilvaniei. Așa de pilda, un ierarh cu numele Ioan se stabilise în Hunedoara, dar în 1456 a fost arestat și închis de un inchizitor papal. în 1479 era atestat un mitropolit cu numele Ioanichie, probabil cu sediul tot în jurul Hunedoarei. Înainte de 1488, pentru vreo șapte decenii, patru mitropoliți ai Transilvaniei au stat în satul Feleac, lângă Cluj: Daniil, Marcu, Danciu și Petru. După ce Alba-Iulia a devenit capitala principatului autonom al Transilvaniei, când Ungaria a fost transformată în pașalâc turcesc, sediul Mitropoliei Transilvaniei s-a stabilit în acest oraș ( 1572), unde a rămas până la începutul secolului al XVIII-lea. Aici au păstorit mitropoliții Ghenadie I (1579 – 1585), sprijinitor al diaconului tipograf Coresi din Brașov, Ioan de la Prislop (1585 – cca. 1605), în timpul căruia Mihai Viteazul a ridicat o nouă catedrală și o reședință mitropolitană în Alba-Iulia (1597), Teoctist (cca. 1605 – d. 1622), Ghenadie II (1627 – 1640), Ilie Iorest (1640 – 1643, +1678), apărător al Ortodoxiei, Simion Ștefan (1643 – 1656), sub care s-a tipărit Noul Testament de la Alba-Iulia din 1648, prima ediție în limba română. În Transilvania au existat episcopii românești la Vad (secolele XVI-XVII), întemeiată de Ștefan cel Mare pentru teritoriile stăpânite în Transilvania de domnii Moldovei, ai cărei titulari erau hirotoniți în Moldova, și în Maramureș (sfârșitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVIII), fără un sediu stabil. Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a avut strânse legături cu domnitorii și ierarhii din Țara Româneasca și Moldova. Mitropoliții Ungrovlahiei aveau și calitatea de „exarhi ai Plaiurilor”, adică de reprezentanți ai Patriarhiei Ecumenice din Transilvania („Plaiuri”), locuită de români ortodocși, unde Patriarhia nu-și putea impune direct autoritatea sa.

Domnitorii munteni și moldoveni au ridicat biserici și mănăstiri în Transilvania: Prislop, Lancram, biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului, Vad, Feleac, Toplița, Catedrala mitropolitană din Alba Iulia, ridicată de Mihai Viteazul, biserica din Turnu Rosu de Matei Basarab, bisericile din Ocna Sibiului și Făgăraș sau mânăstirea de la Sâmbăta de Sus, toate ctitorite de Constantin Brâncoveanu. Numeroase biserici de mir medievale erau ridicate în Moldova sau Ţara Românească de „ungureni”, conform documentelor, adică de românii schismatici care fugeau de persecuţia religioasă din Transilvania. Fără îndoială Ortodoxia fost fermentul spiritual al unităţii şi renaşterii româneşti. Era „ideologia” epocii medievale şi pre-moderne prin care se manifestau românii din cele trei ţări române pentru a-şi apărau specificitatea, tradiţia, credinţa şi, nu în ultimul rând interesele.

Ionuţ Ţene