Cronica de Film: Fenomenalul James Brown

E greu sa ne imaginam un actor care sa joace ca Elvis Presley si Michael Jackson la un loc, ba sa-i imite si pe Rolling Stones, dar la americani nimic nu e imposibil. Mai mult, actorul Chadwick Boseman, caci despre el este vorba, il intruchipeaza pe James Brown (1933 – 2006), un renumit precursor, un adevarat fenomen, care i-a anticipat pe toti acesti faimosi cantareti de care a auzit toata lumea. De fapt, el este considerat “The Godfather of Soul” si fondatorul stilului “funk”, dar s-a remarcat si in stilurile R&B, rock, blues si altele, fiind initial un gospel singer. Billboard l-a socotit primul in top 500 R&B. A jucat in 10 filme si a vandut peste 30 de milioane de discuri, muzica lui fiind creditata la 307 coloane sonore (Soundtrack) in filme de toate genurile.

Filmul Get on Up (2014), care este o cronica a carierei lui James Brown, de la conditia de abandonat al soartei la stralucirea unuia dintre cei mai influenti muzicieni ai traditiei afro-americane, are calitati de Oscar, dar el nici macar nu a fost selectat la editia din acest an, la care au particiopat filme realizate in 2014. Nici o pierdere, ar spune Natalie Portman, care, aflata acum la Festivalul de la Cannes, sa-si lnaseze filmul pe care l-a scris, regizat si jucat, A Tale of Love and Darkness, a declarat printre altele, intr-o rochie transparenta prin care isi prezenta lenjeria, ca Oscarul este “a false idol”. Da, dar l-a ravnit, nu l-a refuzat cand l-a primit pentru rolul din Black Swan (2010). Sa fie un compliment facut celor de la Cannes?
Regizorul Tate Taylor, cunoscut cu The Help (2011), un film curajos, despre conditia servitoarelor de culoare intr-o epoca de cruzime pentru ele, a avut ideea sa alterneze momentele de apogeu ale carierei lui Brown cu amintirile sale din copilarie, o copilarie foarte necajita, cu o familie dezbinata. Cand tatal sau o alunga cu arma pe mama lui, micul James fuge, dar este prins de tatal lui, care il vinde unei matroane de bordel, care il pune sa joace box orb pentru a-si castiga existenta. Dar toate necazurile lui se lovesc de muzica. Atunci cand fuge din jungla vietii si-si cauta adapost in linistea unei biserici, descopera aici un fel de delir musical. Credinciosii canta si se tavalesc, au o participare neobisnuita, cu un predicator ce pare nebun. Toata aceasta atmosfera este creata de muzica gospel, pe care James o intalneste aici si pe care o va prelua si o va transpune in concertele lui. Ceea ce aduce nou Brown in muzica rock, beat sau soul este muzica gospel, vitalitatea ei de nedescris, pe care am cunoscut-o la o slujba de la Times Square Church.

Intoarcerea in timp are darul sa creeze o atmosfera de epoca, atmosfera din care avea sa se nasca generatia lui Michael Jackson (exista chiar un vidoclip in care Brown il introduce pe Michael si-i prevede o cariera regala). Iar ceea ce realizeaza actorul Boseman este de-a dreptul senzational, in primul rand ca dans, Brown fiind pionierul acelor miscari iuti din labele picioarelor ce va purta marca Michael Jackson. Prin cariera speciala a lui James Brown, filmul urmareste si epoca, ne prezinta conditia sociala a negrilor, face din Brown un lider al lor, ne introduce in showbiz-ul american, in culisele succesului, care se obtine cu mari sacrificii. Taylor filmeaza anumite momente ca un reportaj, iar actorul se confeseaza direct la camera, fapt care la teatru se numeste “aparteu”. Anumite idei importante, personajul le adreseaza direct spectatorilor, nu mai sunt replici intre actori. Asa se reliefeaza o idee puternica, anume ca, pentru a reusi, e nevoie de doua lucruri: sa ai talent si sa-ti impui singur opera.
Ma gandesc la un alt film similar, Ray (2004), dedicat lui Ray Charles, care ne demonstreaza acelasi lucru: Ray Charles, desi orb, este un fantastic negusor al muzicii sale, un geniu comercial. Acelasi lucru il declara azi si Jay-Z, marele mogul al muzicii R&B. Dar James Brown a avut totusi un producator evreu, Ben (Dan Aykroyd). E singurul alb din film. Prietenia dintre cei doi este coplesitoare. Cand Ben moare, James este distrus si trebuie sa invete sa-si faca singur promotia operei. Gaseste calea ca ea sa ajunga la inima ascultatorilor de culoare: radioul. Ei nu aveau bani sa cumpere discuri, dar o puteau asculta la radio. Si James plateste in dreapta si stanga, sau face contracte prin care isi vinde anticipat discurile, ca muzica sa-i fie difuzata la radio. Brown apeleaza la orice mijloace pentru a obtine ce vrea. La un moment dat, intr-o disputa pentru bani, el renunta la toata orchestra sa, angajand alti muzicieni. In tot acest drum spinos, are un singur prieten, pe Bobby Byrd (Nelsan Ellis), pe care l-a intalnit la inchisoare, cand a furat o haina. Aici ei canta muzica gospel si, la eliberare, vor forma impreuna trupa “The Famous Flames”, care le va aduce succesul scontat. Momentul de lansare pentru James este teatrul Apollo de pe Broadway, unde s-a lansat si Michael Jackson si multi alti cantareti, fiind renumit ca teatrul negrilor.
Desigur, James avea geniu, dar drumul nu este neted. Calea pe care merge e plina de spini. Pana sa fie star, Brown este hot, un om irascibil si violent, traind in betie si promiscuitate. Mai mult, despre “Nasul muzicii soul” s-a spus ca a fost fara suflet (“soulless”). Ca a fost manipulator si lacom. Era nedrept cu multi dintre cei apropiati. Nu a fost recunoscator. Nici cu mama sa, care il nascuse la 16 ani. Nu a putut-o ierta din momentul cand ea, aflata cu un ofiter curtezan, nu l-a recunoscut ca fiind baiatul ei. Nu si-a iertat mai ales iubitele. In realitate, Brown a fost de trei ori casatorit. Iar ruptura cu Byrd pleaca de la o femeie pe care o iubeau amandoi. Toate personajele feminine sunt de culoare, jucate de actrite formidabile, precum Viola Davis, care a jucat si in precedentul film al lui Taylor, The Help. Prin rolul de aici, Viola Davis a fost nominalizata la Oscar pentru rol principal. Dar o intalnim si pe Octavia Spencer, ca si pe alti colaboratori vechi ai regizorului, de parca ar cauta in povestea filmului, a luptei lui Brown de a-si mentine echipa, propria solutie.

James Brown este un personaj complex, greu de definit, ca si senzationalele lui aparitii (costume si coafuri), sub care se ascunde, devine irecognoscibil, dar sensibilitatea lui adevarata se reliefeaza atunci cand moare Ben, producatorul, dar mai ales cand baiatul sau, care ii calca pe urme, moarte intr-un accident de masina. Din acel moment, Brown incepe sa se drogheze, patima care ii va cauza moartea. Insa filmul nu ajunge in acest punct, ci se termina pe scena, Brown cantand o melodie soul, care da si titlul filmului, Taylor a prezentat numai urcusul lui Brown, pana in varf (“get on up”), nu si decaderea. Sa ajungi in varful piramidei si de acolo sa te prabusesti… Dar caderea este din alt film. De regula, nu intereseaza, fiindca box-office-ul se atinge cu partea buna a lucrurilor, cu ceea ce transmite energie pozitiva.
Multe filme biografice apeleaza la aceasta formula: artistul consacrat, in drum spre scena, isi aminteste gula, nuintamplari care l-au marcat inca din copilarie. Dar povestea lui Brown este povestea Americii ultimelor decenii, un document privind istoria ei din perspectiva unui star care a creat, sfidător, noi posibilitati in show business, atat pe scena, cat si in spatele ei, infruntand rasismul și gandirea conventionala. El ajunge sa reprezinte demnitatea comunitatii afro-americane la valori inca neatinse.
Taylor ne prezinta totusi lumea alienata din jurul lui Brown, careia el ii va cadea victima, pe o cale auto-destructiva, asa cum s-a intamplat si cu Michael Jackson, Whitney Houston, Elvis Presley si alte staturi americane. Se pare ca nici societatea, dar nici valorile nu au invatat cum sa armonizeze contrariile si cum sa se protejeze unele pe altele. Si este pacat, fiindca asemenea valori sunt cu adevarat pierderi irecuperabile pentru omenire.

Grid Modorcea