Kurt Horedt: istoric sas clujean din perioada comunistă, care nu susținea continuitatea românilor în Ardeal

Noi românii, în spiritul toleranței duse până la limite și în dărnicia creștină, i-am privit întotdeauna pe sași cu admirație, simpatie și cu o ușoară predispoziție vizionară de inferioritate socială. În schimb, sașii, de cele mai multe ori, impregnați de spiritul medieval al unio trium nationum au avut față de români o atitudine contondentă de superioritate illo tempore. Un istoric sas care confirmă regula a fost profesorul clujean Kurt Horedt. Printr-o întâmplare fericită m-am întâlnit cu editorul cărții de amintiri a lui Kurt Horedt, care mi-a dăruit un exemplar ce l-am citit pe nerăsuflate. ”Și ce a dispărut mi-a devenit aievea. Amintiri” de Kurt Horedt a văzut anul trecut (2014) lumina tiparului la excelenta Editură clujeană ”Argonaut”, în condiții grafice frumoase. ”Amintirile…” în limba română sunt o reeditare a originalului din 1988 de la Munchen. Titlul memoriilor este o parafrază după un vers a lui Goethe ”und was verschwand, wird mir zu Wirklichketein”, adică ”și ce a dispărut, îmi pare aievea”. Memoriile lui Kurt Horedt sunt scrise în spiritul clasic german al ”Erinnerungen”, amintiri supuse unui puternic subiectivism și personalism. Kurt Horedt a fost un răsfățat al mediului universitar clujean. Tânărul s-a bucurat de beneficiile unirii Transilvaniei cu România mare și de libertățile oferite de prevederile Marii Adunări de la Alba Iulia. A studiat în limba săsească și germană la Sibiu, apoi la facultatea din Cluj, obținând licența în istorie, în anul 1936. Apoi a mers cu o bursă în Germania, unde a studiat preistorie și istorie veche la Leipzig, Kiel și Bonn, unde a luat doctoratul în 1939 sub îndrumarea lui Kurt Tackenberg. Tema lucrării de doctorat a fost Wietenbergkultur (Cultura Wietenberg), al cărei nume fusese dat de bunicul său, Carl Seraphin, după numele locului unde a făcut săpături arheologice. În amintirile sale răzbate nostalgia față de perioada post – unio trium nationum, când sașii erau privilegiații unei societăți medievale elitiste în Transilvania. Dualismul austro-ungar e perceput ca o extensie a imperiului habsburgic, de națiune germană, care le oferea protecție sașilor în Ardeal și le perpetua statutul social superior. Deși erau conduși de la Viena, convenindu-le acest lucru, sașii din Ardeal aveau în permanență nostalgia Imperiului german. Kurt Horedt repetă obsesiv în ”Amintiri…” cuvântul magic Imperiul – ”Das Reich”. Teama de români era endemică și atavică. E plastică descrieriea refugiului sașilor cu ”căruțe, cățel și purcel” din localitățile de graniță la intrarea României în primul război mondial, la 1916. Fugeau de teama venirii valahilor percepuți ca inferiori și sălbatici.

Sașii știau că românii din Ardeal sunt cel mai numeros popor, dar le convenea statutul dual austro-ungar în care românii erau menținuți la periferia societății. Bucuria venirii armatelor germane conduse de mareșalul Mackensen pentru a îi zdrobi pe militarii români intrați ”fraudulos” în Ardeal e primită cu bucurie de sași ca restitutio in integrum a puterii imperiului german. Dacă despre unguri sau ruși are cuvinte frumoase, românii sunt prezentați ca un popor periferic și înspăimântător. Era o teamă a sașilor față de numărul mare al românilor. La Kurt Horedt se observă nostalgia vieții de ghetou a minorității germane din Ardeal. Deși a studiat în Germania nazistă și a participat la mitinguri de proslăvire a lui A. Hitler, Kurt Horedt nu a avut nicio problemă după 1945, el devenind un profesor universitar respectat la Universitatea ”Babeș-Bolyai”. Din memorii răzbate o ușoară invidie nedisimulată față de Constantin Daicoviciu, care era un lider maxim în mediul politico-academic, cu care discutau într-o germană ”austriacă”. La universitatea clujeană Kurt Horedt ajunge la cele mai înalte aprecieri academice, fiind recunoscut de societatea științifică și recompensat pe măsură cu burse și plecări la congrese internaționale. Cu toate acestea, deși o ducea bine, doar că era deranjat că trebuia să scrie despre continuitatea daco-romană în Ardeal, la debutul anilor 80 Kurt Horedt emigrează în Germania. Regimul comunist nu-i pune embargou, el revenind în țară să viziteze locurile natale sau prietenii de la Cluj-Napoca. Aici s-a întâlnit cu prof. Ioan Piso și față în față a încercat să-i explice emigrarea cu privirea în jos, dar soția l-a salvat cu un răspuns, tocmai bun de livrat istoricului clujean: ”Eu poate că n-aș fi plecat, dar m-a întrebat soția: vrei să mori în asemenea spitale?”.

În ”Amintiri…” se evidențiază un Kurtd Horedt aproape enervat că trebuie să cerceteze continuitatea ”valahă” în Transilvania, dar se poate observa entuziasmul său excitant când a descoperit în 1968 mormintele princiare germanice ale gepizilor de la Apahida, cu kilograme de aur, din sec. V, și cu miliția economică alături să nu dispară odoarele de preț. ”Sângele apă nu se face” la Kurt Horedt, chiar și în scrisul istoriografic. Dar să-l lăsăm pe rememorator să ne spună credința sa de istoric sas ”cuvânt cu cuvânt” față de continuitatea românilor în Ardeal: ”Românii ajung pe teritoriile de la nordul Dunării cel mai devreme în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Este o posibilitate ca deja în a doua jumătate a secolului al VII-lea să fi existat secuii de origine turcă, iar aceștia împreună cu ungurii migratori s-au stabilit în Câmpia Panonică…Ca popor mioritic nomad sau transhumant, românii nu prezentau la început majoritatea populației. Dar fiind cea mai săracă grupă socială s-au înmulțit mai repede, iar așezările lor răsfirate ofereau protecție eficientă împotriva ciumei și a altor epidemii, iar în timpul războaielor otomane nu erau amenințați a fi jefuiți datorită aspectului sărăcăcios”. Kurt Horedt explică în această manieră subiectivă și literară faptul că românii au ajuns majoritari în Ardeal abia în secolul XVII. E o explicație de istoric sas sau o pastișă a teoriei lui Roesler din cartea ”Romanische Studien”, german din Sudeți, pripășit în Austria, în a doua jumătate a sec. XIX? Oricum Kurdt Horedt le ”urează românilor” un final etnic în Ardeal, răpuși de creșterea numărului populației țigănești: ”Peste șase, opt generații vor ajunge să le pregătească românilor (țiganii, nota red.) aceeași soartă pe care aceștia la rândul lor au oferit-o celorlalte grupe sociale”. E o premoniție sau un blestem publicat la Munchen în 1988, înainte cu 12 ani să se facă confuzia oficială între denumirea de rom cu român prin lege. Istoricul Kurt Horedt este reprezentantul istoriografiei săsești contemporane, care nu s-a împăcat cu statutul de minoritate sau ”naționalitate conlocuitoare” în Ardeal, căzând fără să vrea sau cu naivitate în teoriile revizioniste maghiare din Europa anilor 1980. La Kurt Horedt a primat etnicul, nu știința în cercetarea arheologică privind continuitatea românilor pe teritoriul intracarpatic și Câmpia Română.

Ionuț Țene