Hopa tropa! Moartea lui Vadim Tudor şi Festivalul Enescu

În ziua când pe scena mare a Festivalului „Enescu” Wozzeck o ucidea pe Maria, nemuritorul Vadim a murit. El ne-a spus să nu ne pierdem umorul, orice ar fi. Nu şi l-a pierdut nici Alban Berg, care a compus opera Wozzeck, inspirată de faimoasa piesă de teatru a lui Georg Büchner. Care se termină cu cuvintele Hopa tropa, spuse de copilul Mariei şi al lui Wozzeck, după ce acesta a înjunghiat-o sub luna însângerată! Totul era roşu în jur, cerul, apa, pădurea, aşa cum vedem zilnic şi în mahalaua noastră dâmboviţeană, care nu e departe de lumea barbară, primitivă, din opera Wozzeck, o piesă care seamănă cu Domnişoara Nastasia a lui G. M. Zamfirescu. Aceeaşi lume mizeră, aceeaşi poveste de dragoste terminată cu o crimă. Şi tragedia se termină ca o comedie, cu un copil cam nereuşit, cum a fost şi tatăl lui, Wozzeck, un fel de Frankenstein, iar baritonul care îl interpretează, Michael Volle, are ceva din acest personaj. Sigur, opera este de o unitate stilistică desăvârşită. Dirijorul englez Leo Hussain crede că Wozzeck „este cea mai bine scrisă operă compusă vreodată”, iar Corul şi Orchestra Filarmonicii “George Enescu” au pus pasiunea la care ne aşteptam, depăşindu-se pe sine.

Şi cu toate acestea, lumea a plecat continuu din sală. La sfârşitul celor trei acte, Hopa trop, nu mai rămăseseră în celebra Sală a Congreselor decât circa 300 de spectatori. Au plecat melomacii şi au rămas melomanii, adevăraţii spectatori, care s-au bucurat sincer de acest spectacol, au ovaţionat in picioare soliştii şi instrumentiştii, corul şi dirijorul, a fost o seară deosebită.

Desigur, o dată cu melomacii au plecat şi organizatorii, Hopa tropa, nu mai era nici unul. Oare dl Holender pe unde s-o fi ascuns, nu mai era în loja lui Ceauşescu să vadă adevărata realitate a Festivalului „Enescu”: Nu patru mii, domnilor şi doamnelor, sunt spectatorii care umplu până la refuz Sala Palatului, ci 300. Aceasta este cifra reală. Restul, megalomaniile, sunt gogoşi, umflături cu “s-au vândut toate biletele”. Da, s-au vândut, dar pentru programe cu şlagăre simfonice şi orchestre străine, când e vorba de o orchestră românească şi de premiere simfonice, cum a fost şi Wozzeck, marii amatori de operă ai Bucureştiului pleacă masiv chiar în timpul concertului, deranjând lumea ca la piaţă!? Dacă pleacă, oare de ce au venit? Nu au citit programul, au luat bilet fără să ştie ce se cântă? Nu ştiau că se cântă opera Wozzeck de Alban Berg sau ce sperau, să se schimbe programul, să se cânte valsuri de Strauss? Sperau că se dă pomană la concert sau ce? Au venit ca să plece? “Venim şi noi, poate rămânem cu ceva”, mi-a spus deunăzi un astfel de melomac. Cu ce rămâneţi? Se dovedeşte încă o dată inutilitatea acestui festival pentru marele public, pentru iniţierea în cultura muzicală. Melomacii sunt total nepregătiţi. Vin din snobism, că e o modă, să vii la festival, că e de bon ton, dragă! Dar dacă aceşti plătitori nu au educaţie din şcoală, din citit, din audiţii particulare, din cultura generală, dacă nu au un strop de iniţiere, muzica le va rămâne veşnic străină, un veşnic mister. Nu se face educaţie la festival. Ideea cu “Bucureştiul creativ” e o aberaţie, o gogoaşă de adormit copii. Dar nu copii ca fiul lui Wozzeck, care îţi aruncă în faţă un Hopa, tropa! Ce educaţie să primeşti când asculţi direct muzică de Schönberg sau Mahler? Cine să-ţi explice la Festival cum să înţelegi muzica atonală sau cum să înţelegi muzica lui Enescu, dacă urechea nu ţi-a fost exersată înainte şi mintea hrănită cu informaţiile necesare?

Vadim se strică de râs în sicriu, de succesul fantastic al Festivalului “Enescu”! Hopa tropa! El a fost un om pregătit, cultivat, dar lumea politică în carte a trăit a fost ca melomacii din Sala Congreselor, nu a avut ureche pentru muzica lui. I s-a părut prea stridentă, că amestecă scatologia cu românismul, că umflă şi papă tot! Hopa tropa! Vadim a animat viaţa politică, a fost cel mai fervent tulburător de ape, a fost ca Vasile Roaită, mereu a tras semnalul, marcând o donquijotească opoziţie, dar cu un eu exacerbat, dovadă că a făcut gol în jur, nu a ştiut să-şi facă echipă, a strigat în pustie de unul singur, a amestecat grobian poezia cu pamfletul şi a aplicat greşit exageraţiunea politică la artă.
Şi maestrul său, nenea Iancu, a dat-o în bară cu politica exageraţiunii şi a sfârşit în exil. Acum şi Vadim a spus Hopa tropa. Lumea politică va fi mai săracă cu o voce inutilă! Un munte de energie risipită în van. Nimic din adevărurile spuse de el nu a contat. Nu a clătinat nimic din barca şubredă a politicii, deja eşuată înainte de a pluti. Dar şi-a jucat rolul până la capăt. A pozat în mare istoric şi cărturar, în mare justiţiar, dar a sfârşit la emisiuni cu „vă plac blondele”, Hopa tropa! A lăsat un gol şi mai mare în golul politicii, pe care nimeni, niciodată, nu-l va putea umple cu ceva care să mişte lucrurile spre bine. Cred că Băsescu, căruia Vadim tocmai îi intentase un proces pentru furtul a patru milioane de euro, e fericit acum! A scăpat de un proces straşnic. Vadim a fost singurul “lucru bine făcut” al politicii româneşti, care a marcat categoric toată această perioadă a deriziunii şi degradării post-decembriste.

Mie îmi pare rău că a plecat aşa, hopa tropa, un român adevărat, un patriot puternic, fie el şi extremist. Cu extremismul lui însă, a făcut mult mai puţin rău decât cei care au jefuit pe capete ţara. Hopa trop, când la trap, când la galop, cine zicea aşa, Didina Mazu, Pampon sau Nae Caţavencu ? Copilul lui Wozzeck sigur a spus-o. Teribil final al unei tragedii existenţialiste, plină de elemente terror şi horror, cu spectre şi anxietăţi maladive, din care nu lipseşte nici limbajul grotesc şi surrealist!

*

Această ediţie a Festivalului “George Enescu” a adus în premieră românească până acum trei opere de concert, una şi una, Catone in Utica, de Leonardo Vinci, Elektra de Richard Strauss şi Wozzeck de Alban Berg. Va urma Întoarcerea lui Ulise în patrie de Monteverdi, tot o premieră insolită. Cel puţin opera lui Alban Berg (1885 – 1935) este într-un registru absolut surprinzător, dat fiind că acest compozitor austriac, care face parte, alături de Anton Webern, din noua şcoală vieneză, înfiinţată de mentorul lor, Arnold Schönberg, ne oferă o lucrare de concert în care domină expresia directă şi forţa emoţiei. Nu are nimic din atonalism, dimpotrivă, este de forţă wagneriană, cu un dramatism verdian.

Şi cred că e cazul să nu mai facem demarcaţia rigidă, care se tot face curent, între muzică tonală şi atonală, muzică clasică şi modernă, ci între muzică bună şi mai puţin bună sau proastă. Cunosc cealaltă operă de marcă a lui Alban Berg, Lulu, brodată tot pe elemente de spectacol existenţialist şi mafiot (erou fiind Jack Spintecătorul), dar Wozzeck mi se pare emblematică pentru ceea ce am putea numi o pură operă expresionistă.
Libretul este scris tot de compozitor, care a adaptat piesa lui Georg Büchner, inspirtată dintr-un caz real, al soldatului Woyzeck, executat la Leipzig în 1824 pentru uciderea amantei sale. Acţiunea are loc într-un orăşel de provincie, într-o garnizoană prusacă. Amprenta absurd cazonă este atât de puternică încât orăşelul a devenit o garnizoană mai mare. Maria (Evelyn Herlitzius) este frumuseţea cea mai tentantă, pe care o doresc toţi ofiţerii şi soldaţii, dar Wozzeck a avut mai mult noroc, fiind amantul ei de trei ani şi făcându-i un copil. El se zbate să câştige pentru a întreţine familia, dar sărăcia este lucie şi Maria e nevoită să accepte avansurile unui tambur-major, dar Wozzeck nu poate suporta afrontul şi o ucide. De altfel, atmosfera cazonă se resimte prin descrierea mentală a acestui personaj, atins de paranoia.

Opera este tratată în registru simfonic, se ascultă ca o mare simfonie în trei acte, fiecare cuprinzând câte cinci scene înlănţuite prin 14 interludii. Evident, acestea au fost menţionate de compozitor, dar în timpul audiţiei nu se percep, sunt înlănţuite şi curg ca pâraiele în fluviul întregului. Interludiile pot fi totuşi sesizate prin accentul pus pe anumite instrumente, pentru a particulariza o scenă sau un personaj. Mai ales că şi cântăreţii îşi joacă rolurile, fiind foarte experimentaţi. Pe unii i-am mai văzut în Tetralogia lui Wagner, la ediţia trecută a Festivalului. Chiar din prima scenă, compozitorul ne prezintă atmosfera piesei, prin personajele Wozzeck (Michael Volle) şi Căpitanul (Arnold Bezuyen). Dialogul este declamatoriu, nu cântat, intonaţiile sunt teatrale, cu accente ritmice. Totul este apropiat de vorbirea curentă, dar o vorbire cu trimiteri la folclorul citadin, plin de replici memorabile. Contrastul dintre ordonanţă şi ofiţer, dintre Wozzeck şi Căpitanul său, pe care zilnic îl bărbiereşte, se vede din replicile simple ale soldatului şi panseurile ofiţerului, care face tot felul de remarci pseudo-filosofice. La un moment dat, îi spune: “Eşti un om bun, foarte bun, dar pari hărţuit, de ce?”. Wozzeck crede că “ăsta e un loc blestemat”. El are numai viziuni stranii, cum ar fi un luminiş deasupra căruia “bântuie un cap”. Sau i se pare că pământul se mişcă, iar sub el „mişună masoni”! Vede un incendiu apocaliptic şi aude „un vacarm cum coboară din cer pe pământ”. Şi deodată se face linişte, ca şi cum “lumea ar fi moartă”. Întâlnirea cu Maria este la fel de spectrală, Wozzeck e mereu disperat, strigă: „Ah, cât de săraci suntem!” şi “cât de întunecat e totul”, e ca o „pânză de păianjen”. De aceea ea crede că “gândurile ăstea or să-l înnebunească”.

Dar când vede parada fanfarei militare, îi face avansuri chipeşului Tambur Major (Marius Vlad Budoiu), aflat în fruntea ei. Acesta acceptă dăruirea Mariei şi îi elogiază calităţile. Totul se află imediat în mica urbe, iar Doctorul (Martin Winkler) şi Căpitanul fac aluzii batjocoritoare la adresa infidelităţii Mariei. Wozzeck se duce la Maria şi ridică mâna s-o lovească, dar ea îi spune să nu îndrăznească, fiindcă nici când avea 10 ani, tatăl ei nu a ridicat mâna, “mai bine un cuţit în mine decât mâna ta asupra mea”. Cuţit?! Şi deodată gândul criminal încolţeşte în mintea bolnavă a lui Wozzeck.
Ca să mai câştige un ban, Wozzeck îi seveşte drept cobai doctorului cazarmei pentru tot felul de experienţe aberante, cum ar fi faptul că “tusea ta, Wozzeck, e semn bun. Tusea e o ieşire de sănătate, prin ea se exprimă libertatea din tine”. Doctorul crede că Wozzeck e bolanav de o “idee fixă”. Un diagnostic corect.

Orchestra accentuează aceste scene prin sonorităţi spectrale şi groteşti. Limbajul este surrealist, precum în vorba căpitanului spusă lui Wozzeck: “Alergi prin lume ca o lamă de ras. Aş putea să mă tai când te întâlnesc”. Tandemul Doctor-Căptan constituie simbolul Bârfei cazone, adresându-i-se lui Wozzeck ca unei victime, mereu îi spun “necrofagule, nu vezi, unde alregi tu şi umbra te urmează!”, ei sunt ca inchiziţia, care toarnă otravă, ei îl împing pe soldatul Wozzeck la crimă.
Momentul major al operei este în Actul III, când Maria, citind Biblia, găseşte pasajul referitor la Maria Magdalena, evocând întâlnirea ei cu Iisus şi cuvintele spuse de El fariseilor. E o arie tulburătoare, încheiată ca o rugăciune: “Mântuitorule, te-ai milostivit de ea, fie-ţi milă şi de mine”. Şi Wozzeck e atins de citate biblice, atunci când loveşte şi spune: “Şi nu ne duce pe noi în ispită, amin!” E o ironie la adresa strâmbei organizări a lumii, să aduci cele sfinte într-o lume ticăloasă, o lume a păcatului.

Wozzeck, înainte de a o ucide pe Maria, îi spune: “Eşti frumoasă precum păcatul”. Dacă la Büchner totul este făcut fără mânie, ca într-un ritual, la Alban Berg accentele sunt wagneriene, ca în Nibelungii, totul estre violent, findcă aici, cum spune un personaj, “totul miroase a sânge”. “Sufletul meu nemuritor miroase a rachiu”, spune un altul. Lui Wozzeck i se pare că luna sângerează, iar apa iazului în care intră şi se scufundă e tot roşie.

Viziunea asupra lumii este dată de ariile lui Wozzeck despre păcat: „Toţi trăiesc în păcat, bărbaţi, femei, animale”. Aici găsim întrebarea existenţialistă: „De ce existăm?”. Dacă Gelu Ruscanu vedea idei, Wozzeck spune: “Văd numai roşu în jur”. Iar Corul, ca un personaj antic, reia mereu refrenul : “Da, vânătoarea e un lucru plăcut”. O vânătoare se întâmplă şi aci, ca în vânătoarea de vrăjitoare.

Grid Modorcea