Mi-am visat lansarea cărţii mele Istoria Festivalului Internaţional “George Enescu” (Ed. Sfântul Ierarh Nicolae) ca o picătură în oceanul Festivalului muzical de la Bucureşti. Şi, dacă se poate, să fie o picătură mai mare, mi-am zis, ba chiar un reper simbolic, care să clatine din temelii oceanul. Oho, ce ambiţii deşarte! Am făcut un proiect în care mi-am imaginat că, împreună cu câţiva pasionaţi de muzică, de cultură, dar mai ales de românism, reuşim să răsturnăm căruţa. Vorba ceea, buturuga mică răstoarnă carul mare.

N-a fost să fie aşa, adică la proiectul meu transmis de la New York acestor prieteni din România, nu s-a înhămat nimeni. Nimeni nu a marşat, cum se spune, din varii motive care îi defineşte.

Dar eu mi-am văzut mai departe de treabă, am scos cartea, fără nici o centimă de la organizatorii Festivalului “Enescu”, am primit-o când am ajuns la Bucureşti şi am organizat o lansare a ei, cu spijinul Companiei de Librării „Bucureşti” şi al Librăriei „Sadoveanu”, unde a avut loc lansarea, în plină desfăşurare a Festivalului holenderistic. Eveniment paralel. Le mulţumesc acestor oameni, în frunte cu Marieta Seba, Georgeta Munteanu şi Petre Dănilă. Ca şi ziariştilor şi intelectualilor prezenţi la eveniment.
Minunaţii librari, deci, au marşat la dorinţa mea de a realiza o picătură culturală ca un gong de spectacol unic, un semnal de alarmă pentru Festivalul “Enescu”. Desigur, nu a fost ceva împotriva Festivalului, Doamne-fereşte!, dimpotrivă, cred că a fost o reparaţie morală şi o indicare a sensului lui normal de mişcare.

Şi pentru a înţelege mai bine despre ce este vorba, am să vă dezvălui care au fost invitaţii mei la masa lansării: în dreapta mea, muzicologul Viorel Cosma, la stânga inimii, marele artist Gheorghe Zamfir. În raport cu Festivalul “Enescu”, Viorel Cosma este un fidel absolut, de la întemeierea lui, din 1958, şi până azi, cu numeroase participări ca spectator, muzicolog şi autor de cărţi. O personalitate emblematică pentru Festival, o prezenţă constantă în foaia lui publicistică. În fine, un declarat partizan al lui Ioan Holender, cel care şi-a intitulat ultima carte “era lui Holender”. Nu putea să spună simplu perioada sau stagiunea, ori pas cu pas, că tot suntem pe arătură nemţească, nu, şi-a spus „era”. Era lui Ceauşescu şi era Holender, fiindcă megalomania are multe etaje. Deci Viorel Cosma, un invitat de marcă al Festivalului, aproape o persoană oficială.

De cealaltă parte, Gheorghe Zamfir, cel mai complet muzician în viaţă al României, total ignorat de “era Holender”, artist unic, dar care, în peste 20 de ani de la revoluţie, de când s-a reluat cu mult aplomb Festivalul, nu a primit nici un semn de la organizatorii lui, absolut nici un semn! Ca şi cum nu există, deşi el exista din plin, exista prin formidabila Orchestră Naţională de Folclor, exista prin creaţia lui, prin zecile de concerte pe care le avea în ţară şi în lume. Da, dar organizatorii nu aveau ochi şi urechi pentru el. I-am întrebat, de ce? E un Festival plătit de popor, din taxele lui, domnilor, românii aşteaptă să-l vadă pe Zamfir acolo unde îi este locul şi acum au dreptul la o explicaţie, de ce Gheorghe Zamfir nu are loc pe scenele Festivalului? Şi câte alte şi alte năcăfale! Le era frică, maimuţoilor, că Zamfir se identifică cu Orchestra Naţională de Folclor. Şi nu este aşa? Şi ce e rău dacă Festivalul Internaţional este şi Naţional?

Probleme majore, grave, pe care le dezbat în carte. Şi mă bucur că Viorel Cosma în cronica sa (cuvântul său a constat dintr-o cronică a cărţii, pe care a citit-o), a sesizat aceste probleme grave, spunând că e timpul ca ele să nu mai fie dosite, să se afle, să se discute, acum, după ce monumentul Papa Holy a ieşit din “era” lui, era să zic din peisaj. Viorel Cosma a dovedit că este un remarcabil cititor, care merită pe deplin numele de patriarhul lexicografilor români. Şi cel mai mult mi-a plăcut faptul că a sesizat umorul presărat în Istoria mea, pe care l-a subliniat prin câteva citate, mai ales de titluri. Viorel Cosma are un dar de a povesti elegant şi spiritual. El a scris multe cărţi. În Lexicoanele sale sunt citat de zeci de ori, nu asta-i problema, ci faptul că el nu şi-a scris opera de bază, recte cartea de povestiri sau de amintiri. E un gol imens. Trebuia scrisă de mult. De câte ori mă întâlnesc cu dânsul, îi reamintesc această idee. El este o comoară şi merită să n-o risipească.

Pe de altă parte, Gheorghe Zamfir, care a fost studentul lui Viorel Cosma la Conservator – deci am realizat o întâlnire sui-generis între profesor şi elev! –, a făcut o trecere în revistă a atitudinilor ostile faţă de el din partea oficialilor culturii şi ai Festivalului. A povestit sisifiada prin care trece acest popular artist român, neînţeles de oficiali, aşa cum, de altfel, nu a fost înţeles nici Enescu. Nici Brâncuşi. Nici Eliade. Nici Eminescu. Dar cine a fost? Nimeni. Nici un artist român. Abia după ce sunt recunoscuţi în afară, oficialii noştri se fac că îi recunosc. E o vitregire maladivă şi permanentă a climatului cultural, datorită unei crize politice fără capăt cauzate de incompetenţa şi corupţia diriguitorilor.
Numeroşilor participanţi de la lansare nu le veneau să creadă că un artist de o asemenea anvergură şi notorietate trăieşte frustrări, mari frustrări, pricinuite de nişte nemernici, care i-au spus sistematic NU, cum i-a spus ministrul Hârdău (vă mai aduceţi aminte de un asemenea ministru?) : „Domnule Zamfir, sistemul nu vă iubeşte!” Vă daţi seama, el era sistemul. Ceauşescu nu a spus niciodată că sistemul sunt eu, precum “Emma c’est moi”, dar alde Hârdău, Băsescu, Turcescu şi alţi acoperiţi descoperiţi ca ei, au spus-o şi o tot spun!

În loc ca miniştrii culturii (episodul cu ministrul „cap de cauciuc” a fost prezentat de Zamfir ca un veritabil actor!) să se revolte că Orchestra Naţională de Folclor nu mai are fonduri să existe, ei îl scot afară din “era” lor şi pe iniţiatorul celei mai frumoase mişcări muzicale din România, acela care aşează cu inima şi gândul ţara pe fundamentele ei profunde, din care face parte Sunetul primordial. Şi Gheorghe Zamfir a cântat la nai două piese din folclorul arhaic, dovedind că vechimea Sunetului românesc este primordială, cu mult înainte de a ne face romanii vizita din care s-au înfruptat istoricii şi ne-au tras de la Râm! Asemenea Sunet NU s-a auzit încă pe scena Festivalului “Enescu”. O poate confirma şi Gheorghe Leşe, un alt artist de excepţie, care a fost prezent la lansare. Eu propun să se înfiinţeze Festivalul “Gheorghe Zamfir”, care ar fi un Festival al Sunetului primordial, un Festival al “iuţirii de sine”, profund românesc, cu un sunet inalterabil, nu de împrumut, cum se practică la Festivalul “Enescu”, invadat în prezent de melomaci. Zamfir ne-a demonstrat încă o dată românismul său curat, pur, care se mişcă de la starea Sunetului primordial la “iuţirea de sine”, matca din care s-a adăpat şi George Enescu.

Obârşia României este mult mai veche, iar naiul lui Zamfir a dovedit-o. Am scris odată, după un concert al lui Gheorghe Zamfir, că Dumnezeu când a creat lumea, a creat-o la nai. Naiul este instrumentul Domnului. Şi din el ne-am născut şi noi, românii.
Iată de ce cred că picătura care a umplut oceanul, a fost unică, aşa cum a remarcat şi Viorel Cosma, care a spus că “Festivalul enescian este aici!” Da, aici, la Librăria “Sadoveanu”, unde s-a petrecut minunea, reparaţia morală, o dată cu revelaţia adevărului încă nerostit până acum.

Grid Modorcea