Medalion literar: Mircea Pavel Morariu

Călătorind dintre Cluj și Berlin, meru cu crucea dorului în suflet, așa cum fântâna nu-și poate părăsi izvorul, medicul Mircea Pavel Morariu, membru al Ligi Scriitorilor, se întoarce periodic în municipiul dintre văile râurilor Someșul Mic, Nadăș și dealul Feleacului, unde a absolvit facultatea de medicină din cadrul UMF Iuliu Hațieganu.

Originar din zona Sighișoarei, născut în localitatea Malâncrov, la 17 septembrie 1940, scriitorul Mircea Pavel Morariu, revine din Berlin, unde s-a stabilit cu ani în urmă, în Cluj-Napoca pentru a se întâlni cu rudele și prietenii, dar mai ales pentru ași publica cărțile. Fiindcă, scriitorul abordând în cărțile sale tema psihologiei personajelor în contextul diferitelor situații din viață, își dă seama de rolul timpului în această împrejurare. Recitind cărțile acestui autor, mi-am adus aminte de ce spunea Henri Van Dyke: „Timpul e prea scurt pentru cei ce așteaptă, prea iute pentru cei ce se tem, prea lung pentru cei ce se vaită, prea scurt pentru cei care-l laudă, dar pentru cei ce iubesc, timpul este veșnicie. “

Acest scriitor, prin cărțile sale, inclusiv în volumul de debut, intitulat : “Mozaic “(versuri ), semnat împreună cu soția, apărut la Editura “Studia “, temperatura lirică, în care verbul sugerează un act de magie, și care se transformă în prozele sale, în subtile jocuri onirice, dublate de voluptoase imersiuni în imaginar. Așa cum descoperim în romanul “Catacombe “, ce a văzut lumina tiparului în anul 2010, la aceeași editură. Romanul este structurat în doua parți:”Vulcanii” si „Diafanii”obligând cititorul la o lectura atenta, cu benefcii pentru toți aceia care sunt interesați în descifrarea subconstientului.Este un autor înzestrat cu talentul cunoasterii, un radiograf al starii psihopatologice al personajelor, bun povestitor al starilor psihice confuze, întemeiate pe instincte cețoase si vanități. Autorul nareaza aventura unei vieți umane prinse în capcanele subconstientului,
Rar în literatura română poţi găsi un roman cu prozodie rimată fără să alunece în poetizare inutilă este “Planeta insulară” de Mircea Pavel Morariu, apărut în anul 2013, la Editura “ Napoca Nova”. Acesta face parte din specia romanescă ce are o mitologie proprie şi fragmente livreşti cu substanţă epică genuină. Autor al romanului de succes “Catacombe”, ce abordează fenomenul transcendentalului, scriitorul de data aceasta vine în faţa cititorilor săi cu un roman ce ne surprinde prin forma textuală şi subiect, ce-mi aminteşte de zicerea lui Macedonski: „Viaţa este o ciudată comedie care amestecă împreună şi dureri şi bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns“.

Cartea are două părţi, fiecare cuprinzând capitole cu anu¬mite denumiri, din care nu lipseşte cuvântul „insulă”, acel întreg înconjurat de o altă formă a întregului, caracterizat printr- o specificitate proprie. Romanul glisează între poe¬mul prozodic şi proza poematică cu ele¬mente din marginea fabulaţiei; se deschide cu un moment al naşterii autorului asistată de cele trei Sorţi: Zâna Sorţii, a Dragostei şi a Sănătăţii. Descoperim în paginile cărţii un amestec subtil de inteligenţă şi facondă, de lirism şi introspecţie. Prozatorul mută interesul de la epicul aventurii la comportamentism. În gesturile, limbajul şi manifestările protagoniştilor noi ghicim o psihologie şi o mentalitate care dau seamă şi despre un cod social, politic şi cultural, prin acţiuni înglobate în Planeta democraţiei, sau insulele politicienilor, religiilor, manipulatorilor, dorinţelor, bandiţilor, egoiştilor, a birocraţilor, sau Insula lui Eros.

Autorul, având alături personajul feminin Maia, nu¬me ales nu întâmplător, el însemnând esenţă, a prinde puteri, matcă, plonjează într o naraţiune având semnele unui spirit post¬modern. Textul fiind un mixtum compo¬situm, căci se trece de la o perspectivă narativă la alta, pune pe tapet o nesfârşită ştiinţă a naraţiunii rimate, în care descoperim şi un ritm interior subtil. Analiza amănunţită a fenomenelor politice, sociale şi cultural cuprinse în capitol separate descoperim un analist lucid, jovial, şi cu o truculenţă a comentariului de un farmec indicibil, cum însăşi atmosfera cărţii e, în cea mai mare parte: „Cu un impuls fenomenal de energie ne am trezit prin poartă propulsaţi şi aterizaţi pe o planetă vie, care la o privire lapidară avea o formă insulară. Totul era luminos şi strălucitor de frumos. Pe un ecran enorm ce se afla pe aerodrom, era scris cu litere de foc: planeta democraţiei, ce toate dorinţele le satisface şi îţi asigură ce i mai valoros pe lume, bunăstare şi pace”.

Supleţea limbajului şi fragmentarismul e, deopotrivă, o metodă şi o viziune, căci fizionomia exterioară se încheagă prin acumulări lente de senzaţii şi detalii. Romanul se poate încadra în specia celor ce oscilează între realismul autentic şi science fiction.

Medic de profesie, Mircea Pavel Morariu abordează în mod psihologic acţiunile personajelor sale, fiind ispitit de jocul ficţiunii erudite, fiind un constructor ingenios de utopii şi ucronii, sedus de artificiul inteligenţei. Ucroniile autorului sunt abordate ca teorie în filozofia culturii potrivit că¬ruia evenimentele şi faptele de civilizaţie din istoria omenirii s- au produs ca o consecinţă inevitabilă, dar nu previzibilă, a progresului continuu. Elementele ştiinţifice, din domeniul medical, în special, înserate printre texte şi contexte, apropie, uneori, ro¬manul, în unele părţi, de eseu. Autorul ne împinge spre concluzia că inima omului este nemărginită. Sângerează şi se sfâşie printre democraţi, politicieni, religii, manipulatori, sau în iubire şi erotism, în dorinţe împlinite sau neîmplinite. Şi totuşi, rămâne mereu prea plină: mare, încărcată până la refuz de dureri. Fiindcă omul chiar dacă are de toate, totuşi nu este fericit. Pe bună dreptate: pentru că nu ştie că este fericit. Şi esenţa vieţii nu este să „fii “, ci să ştii că „eşti“ fericit. Încălecat pe Roib, calul amintind de Pegas, per¬sonajul cărţii a galopat spre insula dorinţelor. O fabulă cu iz istoric şi politic, în acest context, dezvoltă autorul.

Romanul Planeta insulară ne face să gândim că nicio ştiinţă nu- şi este suficientă sieşi. Orice ştiinţă se împlineşte dincolo de ea însăşi, se extinde dincolo de ceea ce se crede că este domeniul său, în spaţiul filosofiei. Orice ştiinţă specială, perfecţionându se, devine filosofie. Nu există graniţe între ştiinţă şi filosofie. Trecerea se face în trepte. Acest roman marchează prima treaptă. Iar despre această treaptă este imposibil să spui dacă aparţine literaturii, filosofiei sau ştiinţei medicale. O singură delimitare e limpede: filosofia există acolo unde obiectul nu este nici lucru, nici eveniment, ci idee.

Mircea Pavel Morariu este un prozator original, viguros, de la care așteptăm în continuare alte cărți care să încânte cititorii.

Al Florin Țene