Sângereii lui Valeriu Gafencu: istorie românească în semnul credinţei sângelui vărsat

Valeriu Gafencu s-a născut într-o localitate din inima Basarabiei cu o denumire predestinată naşterii unui Sfânt al Închisorilor: Sângerei. Lingviştii au pus denumirea localităţii pe piloanele a două interpretări: denumirea „Sângerei” provine de la cuvântul „sânge” vărsat mult pe aceste meleaguri în luptele duse cu hoardele tătare. Denumirea „Sângerei” vine de la copacul numit „sângerel”. Ultima versiune, se pare că, este mai aproape de adevăr. Simbolul „copacului” este trecut astăzi pe stema şi drapelul raionului Sîngerei. Oricum mult sânge românesc s-a vărsat de la prima invazie tătarilor încoace din 1241. Cele două ipoteze ale denumirii locului de baştină a lui Valeriu Gafencu pot fi luate în calcul ca şi credibile din punct de vedere istoriografic. Sute de ani moldovenii noştri, conduşi de domnitori destoinici, de la Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare la Petru Rareş, mult şi nepreţuit sânge au vărsat pentru independenţa ţării şi întru apărarea creştinătăţii. Pe de altă parte toponimul Sângerei provine de la cuvântul sânger, sângerel – un arbust rămuros, cu flori albe și fructe negre care, în anotimpurile reci, capătă o culoare roșietică (Cornus sanguinea), desfrunzit, de culoare roșu-sanguin crescând dintr-o tulpină diminuată, de aceeași culoare. Sângereiul e arbustul care împodobea colinele din jurul satului copilăriei lui Valeriu Gafencu. Poate roşeaţa lui în vremurile grele de iarnă îi aducea aminte de sângele vărsat pentru mântuirea noastră a Domnului Iisus Hristos pe Cruce. Şcoala primară Valeriu Gafencu a urmat-o în satul natal, unde serile bătrânii satului vorbeau la şezători de istoria frământată a Moldovei, de luptele eroice duse de domnitorii noştri cu turcii şi tătarii, pentru care românii au plătit un preţ scump în sânge pentru apărarea creştinătăţii şi a credinţei strămoşeşti. Arbuştii de sângerei îl întâmpinau la reîntoarcerea acasă în vacanţe pe elevul Valeriu Gafencu de la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi, ca un memento mori al pământurilor natale îmbibate de sângele înaintaşilor, care au luptat jertfelnic pentru apărarea credinţei. Sîngerei a fost prima oară atestat într-un document istoric din 1586. Era un sat în proprietatea unui mare boier Ioan Kalmuţki, posibil polonez de origine. De altfel un urmaş a lui Kalmuţki s-a refugiat în 1675 în Polonia cu domnul prigonit de turci din ţară Ștefan Vodă Petriceico și acolo a fost recunoscut nobil polonez de regele Ioan III al Poloniei. O parte din moşii au rămas urmaşilor lui Kalmuţki până în 1812, când Rusia ţaristă anexează Basarabia de la Moldova în urma unui război ruso-turc. Cel mai tare moşier din localitate devine un rusofon din familia Keşko. Acesta îşi împarte influenţa cu cei din familia Kalmuţki. Bieţii moldoveni munceau greu pământul ca robi pe pământuri ajunse pe mâini străine. Abia în 1903 se ridică prima şcoală primară în sat, fapt care arată subdezvoltarea impusă intenţionat de autorităţile ţariste. Şcoala era în limba rusă, copiii învăţau să scrie româneşte doar acasă sau la biserică. Educaţia românilor din sat era ultimul lucru care îi interesa pe administratorii ruşi. În 1902 în Sîngerei erau 402 case, cu o populație de 2006 persoane; o biserică, cu hramul sf. Nicolae, școală elementară rusească; 86 vite mari. Țăranii posedă pământ de împroprietărire 2304 des. Proprietarul, V. Kalmutski, avea aici un domeniu de 7655 desetine, împrejurul satului erau vii și grădini cu pomi. Abia după unirea Basarabiei cu ţara Mamă la 27 martie 1918 se reintroduce învăţământul în limba română. Valeriu Gafencu născut la 1921 s-a bucurat de binefacerile intelectuale ale şcolii româneşti însufleţite de Marea Unire dela 1918. Era un cadru istoric propice renaşterii unui naţionalism viguros şi sănătos după o ocupaţie rusească deznaţionalizatoare de peste o sută de ani. Biserica ortodoxă devenise un factor de promovare a românismului în sat. Sîngerei a dat de-a lungul istoriei numeroase personalităţi ale culturii şi politicii româneşti. Aici, pe acest tărâm „supt vremuri” s-au născut emblematice personalităţi ale poporului român.

Din lucrarea lui Ioniță Veaceslav, „Ghidul orașelor din Republica Moldova” – Chișinău, TISH, 2004 (F.E.-P. Tipografia Centrală) aflăm numele personalităţilor născute la Sângerei: Ion Hadârcă, poet, deputat în parlament între 1990-1998 și 2009-prezent, s-a născut la 17 august 1949; Petru Hadîrcă, actor și regizor, fost director al teatrului național „Mihai Eminescu”, născut la Sângerei 8 mai 1963; Vitalie Nagacevschi, avocat, deputat în parlament între 2009-2010, s-a născut la 28 ianuarie 1965; Gheorghe Duca (academician), om de știință, președinte al Academia de Științe a Moldovei, s-a născut la 29 februarie 1952, satul Copăceni; Adrian Păunescu (20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010), poet, om politic senator și deputat în Parlamentul României, s-a născut în satul Copăceni din actualul raion Sângerei; Anton Crihan (n. 10 iulie 1893, Sângerei, Republica Moldova; d. 9 ianuarie 1993, Saint-Louis, SUA), fost avocat, economist, politician (deputat în Sfatul Țării), profesor și publicist român basarabean. În această panoplie de mari personalităţi ale neamului românesc se încadrează şi Valeriu Gafencu, fiu al actualului oraş Sângerei din Republica Moldova. Sîngerei a dat naşterea, din durerea istoriei încercate, a unui mare trăitor, mărturisitor şi mucenic al ortodoxiei Valeriu Gafencu.Pe stema raionului Sângerei din Republica Moldova, se află un mănunchi de sângerei ce strălucesc roşu cum sângele eroilor basarabeni care şi-au dăruit viaţa pentru libertatea şi unitatea poporului român.Pe Valeriu Gafencu acest fiu sacrificat de istorie al Sângereiului îl percep ca o emblematică stemă a unei localităţi în calea furtunii marilor imperii: turc, polonez sau rusesc. Din punct de vedere spiritual pe stema Sângereiului ar trebui să fie chipul angelic al lui Valeriu Gafencu, cu o viaţă sacrificată pentru neam şi închinată lui Hristos pentru mântuirea României. Sângereii sunt chiar reprezentarea creştină a lui Valeriu Gafencu, un martir cu viaţă mucenicească ce a tras din seva Basarabiei tot sângele românilor căzuţi pentru ţară, tot sângele vărsat de Hristos pe cruce cum o epicleză dăruită mântuirii neamului creştinesc. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. El şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neamul creştinesc: tinereţea, profesiunea, familia, libertatea şi viaţa. Gafencu s-a unit cu energiile necreate ale lui Hristos pentru noi păcătoşii. Nora sora lui Gafencu îşi aminteşte într-un interviu atmosfera sfinţită de credinţă de la Sângerei: „Valeriu nu că era foarte deosebit, ci era foarte apropiat de lumea din sat, era iubit de toţi prin felul lui de a fi, de a se comporta. Nu-mi amintesc ca măcar o dată să ne fi certat Valeriu, nici pe mine şi nici pe surorile mai mici. Avea grupul lui de prieteni, se purta cumsecade cu toată lumea. Era din cale-afară de cinstit şi de corect! A fost creştin de mic iar creşterea lui duhovnicească a fost permanentă. Educaţia din familie oferită în special de tata, apoi cea din şcoală şi cea din Frăţiile de cruce. Adevărul e că a fost cu toată inima, cu tot sufletul pentru Hristos, pierzându-şi speranţa în oameni. Zarca l-a făcut să fie foarte, foarte credincios”. Pentru Valeriu Gafencu biserica, satul şi familia erau pilonii existențiali, pe care şi-a construit caracterul religios, aşa cum îşi minte cealaltă surioară Valentina: „Venea dintr-o familie în care ne iubeam şi ne înţelegeam aşa de bine, în care părinţii aveau o dragoste nemărginită. Cântam împreună cu ei iar tata ne dirija, aşa armonie era. Ruşii ne-au despărţit însă”. Nora îşi aminteşte tragedia despărţirii pe malul Prutului a tatălui de fiu în urma dictatului sovietic de la 28 iunie 1940: „Pe Valeriu tata l-a dus până la graniţă, de unde s-a întors singur. Casa ne-a fost luată, iar nouă ne-au lăsat o cameră şi bucătăria. În scurt timp l-au deportat pe tata, ridicându-l într-o noapte. Împreună cu Tuchi, sora mai mică, am plâns şi ne-am ascuns în pivniţă. Aşa a fost despărţirea noastră şi nu l-am mai văzut niciodată. Tata avea să moară în Siberia”. Valeriu Gafencu nu şi-a uitat trecutul niciodată. (Ionuţ Băiaş: Interviu cu Valentina şi Nora Gafencu, Hotnews, 18 februarie 2010). Valeriu Gafencu a fost ca un sângerel din satul natal, îmbibat de sângele memoriei sacrificate a neamului său pe altarul libertăţii. La 18 februarie 1952, în penitenciarul sanatoriu de la Târgu Ocna, între orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune transfigurată, Valeriu Gafencu a rostit ultimele cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”. Poate într-o zi când Domnul va îngădui Sângerei va purta numele fiului său sacrificat pentru credinţă: Valeriu Gafencu, cel supranumit chiar de contemporani şi colegii de celulă, Sfântul Închisorilor. Valeriu Gafencu a fost născut  pe pământulul Sîngereiului pentru transcendent, pentru a înnoda legătura tainică și teandrică între umanitate și Dumneze și a lega poporul român de cer. În amintirea înveșnicită a lui Valeriu Gafencu ar trebui să bată clopotul unei mănăstiri la Sîngerei ca o chemare la aducere aminte a Sfinților Închisorilor din gulagul comunist și să se audă cum bate toaca tare, dincolo de dealuri și păduri, cum inima celor care au ales să devină mucenici pentru iertarea păcatelor noastre și înfrângerea vrăjmașului rău de la răsărit.

Ionuţ Ţene