Un studiu de istorie inedit scris de Corneliu Coposu: ”Laudă Clerului”

Prin bunăvoința doamnei Valeria Ciocian, profesoară de limba și literatura română cu o activitate prodigioasă de peste 40 de ani în comuna Bobota din județul Sălaj, am intrat în posesia dactilogramei unui studiu inedit scris de Corneliu Coposu, președintele PNȚ de la cumpăna dintre anii 80/90, o legendă a rezistenței anticomuniste: ”Laudă Clerului”. Studiu a fost trimis de Senior în 1986 către nepoata sa Valeria Ciocian din comuna Bobota, înainte de sfințirea bisericii din localitate de Sf. Dimitrie cel Nou. Corneliu Coposu nu a putut participa la ceremonia religioasă fiind reținut în București de o lombosciatică acută așa cum reiese din documentele arhivei Securității comuniste. După mai bine de 30 de ani, prof. Valeria Ciocian s-a hotărât să ofere tiparului studiul inedit al lui Corneliu Coposu, care este de o importanță istoriografică majoră, deoarece surprinde esența mersului istoric al luptei românilor pentru libertate, unitate și drepturi naționale, care a fost clerul ortodox și greco-catolic. Studiul lui Corneliu Coposu surprinde într-un stil concis și esențializat rolul major pe care l-a jucat în construirea identității naționale a românilor Biserica și clerul. Întotdeauna în fruntea actelor politice, culturale sau sociale de emancipare a românilor au fost preoții, care au reprezentat elita exemplară, demnă de urmat și un exemplu moral. Corneliu Coposu, deși încorsetat de un sistem diabolic de supraveghere de către Securitate și cu libertatea de mișcare limitată la domiciliu forțat în București, scrie studiul ”Laudă Clerului” într-o frumoasă limbă română, cu irizări semantice interbelice și cu o libertate de expresie a gândirii de parcă ar fi scris materialul într-o democrație consolidată. Studiul e conceput într-o manieră modernă, în care se poate observa influența sănătoasă a curentelor istoriografice din jurul Revistei Istorice Române din anii 30, dar și a Școlii franceze a Anelelor din anii 40. Corneliu Coposu surprinde exhaustiv și cu măiestrie diferențele dintre durata lungă și cea scurtă și conexiunea acestora în mersul istoriei religioase românești, precum și rolul semnificativ al unui fragment de trecut local în gestionarea unui întreg național. Evident că Seniorul la începutul anilor 80, când a scris acest studiu de istorie avea însușite lecturile obligatorii din istoriografia românească și universală, în congruență cu o experiență de viață complexă, de la consilierul personal al lui Iuliu Maniu până la Golgota personală de 17 ani în universul concentraționar comunist. ”Laudă Clerului” este și expresia unei experiențe personale de istorie orală, fiind mereu în preajma unor personalități ale vieții politice și religioase ardelene de la care a preluat mărturii inedite despre istoria luptei românilor pentru libertate din epoca dualismului austro-ungar. Corneliu Coposu pornește de la o istorie locală, a comunei sale natale Bobota, un fel de axis mundi în jurul căreia creionează cu acribie istoria Bisericii naționale fără să facă deosebiri confesionale dintre ortodocși și greco-catolici privind contribuția la lupta pentru emancipare și unitate națională. Asistăm analizând textul studiului la o maturitate istorică a lui Corneliu Coposu, care transcede diferențele confesionale. Obiectivul clerului din Ardeal era libertatea și unitatea românilor. Încă din debutul studiului Corneliu Coposu începe cu o propoziție care reprezintă o sentință morală și o concluzie: ”Istoria unui popor este țesută din biografia luptătorilor lui”. Corneliu Coposu nu are niciun dubiu privind rolul Bisericii în istoria poporului român: ”Biserica a fost prezentă în toate momentele cruciale, în toate evenimentele de seamă din trecutul plaiurilor românești. Poporul român s-a zămislit la umbra crucii”.Seniorul surprinde sublim rolul pe care l-a jucat clerul în plămădirea conștiinței naționale românești: ”Ctitorii școlilor românești au fost arhiereii noștri. Sfetnicii domnilor și voevozilor au fost mitropoliții. Vîrhovnicii „divanurilor” și ai „sfaturilor” înalte au fost păstorii de suflete. Primele cărți fundamentale de istorie au fost scrise de fețe bisericești și tipărite în mănăstiri. Flacăra conștiinței naționale a fost întreținută de cler. Istoria trecutelor veacuri de restriște atestă, în mod constant, prezența preoțimii române, la conducerea așezămintelor și în primele linii ale luptei naționale”. Corneliu Coposu a parcurs întreaga bibliografie istorică despre trecutul religios al poporului român, de la B.P. Hașdeu la Vasile Pârvan, fiind conștient de rolul primilor sfinți daco-români de la începutul primului mileniu în creștinarea autohonilor din Dacia română și post-aureliană: ”Credința creștină, după ritul bisericii răsăritene, s-a răspândit în Dacia Felix, prin străduința episcopilor romano-daci Gaudențiu, Niceta, Teotin și Protogen, din primele secole ale erei noastre. Poporul român s-a desvoltat de la început, sub influența bisericii și a sacerdoților ei. Printre marii misionari ai creștinătății se numără Sfântul Ieremia Valahul, stegar al credinței pe plaiurile Daciei străvechi. Poporul român din Transilvania a împrumutat și vecinilor occidentali pe marele arhiepiscop al Strigoniului și consilier regesc Nicolae Olahul”.

Unirea religioasă de la 1700 Corneliu Coposu o percepe ca o nouă formă și etapă de luptă și emancipare națională a drepturilor românilor și de afirmare a latinității poporului în noul context geopolitic al ofensivei habsburgice în Ardeal. E o completare firească a ceea ce realizau preoții și ierarhii ortodocși în afirmarea culturală și politică a românilor din Muntenia și Moldova. Corneliu Coposu oferă o viziune istoriografică unitară a istoriei clerului greco-catolic și ortodox în identificarea celor mai bune soluții de îmbunătățire a vieții românilor de sub ocupația austriacă sau stăpânirea turcească de la corifeii Școlii Ardelene la revoluționarul pașoptist Popa Șapcă. Până la urmă Corneliu Coposu ne spune să nu uităm că și scriitorul Ion Creangă era cleric, ca mai toți semnatarii Supplex Libellus Valachorum și paradoxal aproape toți tribunii lui Avram Iancu. Este o empatie pentru clerul român nedisimulată la Corneliu Coposu: ”La 15 Iunie 1849, pe dealul comunei Sturț, comandantul oștirii maghiare de 15.000 de soldați, după ce pustiiise cu cruzime și desfrâu comitatul Zarandului, a fost înfrânt într-o bătălie de nouă zile, de legiunea revoluționară comandată de preotul Groza din prefectura lui Balint. Amploarea pierderilor suferite prin decimarea trupelor sale l-a făcut pe colonelul crâncen bătut de români și salvat prin fugă, să exclame: „Să se mai bată dracul cu popii valahi!”. Corneliu Coposu nu uită să-i amintească pe luptătorii cu pana într-o mână și cu crucea în cealaltă. În perioada revoluției de la 1848, preotul profesor și notar consistorial Simeon Bărnuțiu a scris faimosul lui manifest de emancipare. Coposu enumeră fervent personalitățile clericale implicate în mișcarea națională: ”La 8 Aprilie 1848, protopopul Mihai Crișan a prezidat, la Reghin, adunarea pregătitoare a întrunirii revoluționare. La 13 Iulie 1848, obștea românească adunată la Sighișoara, în frunte cu protopopii și preoții din întreg ținutul, a adresat împăratului petitia de protest împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria. La 2 Mai 1848, în Catedrala de la Blaj, Simion Bărnuțiu a rostit epocalul său discurs, care a rămas, vreme de șapte decenii, temeiul programului adoptat de Partidul Național al Românilor din Transilvania și Ungaria. Prin acel memorabil discurs și prin prodigioasa lui activitate de dascăl și revoluționar, Simion Bărnuțiu s-a ridicat la nivelul cel mai înalt al energiilor românești din secolul al XIX-lea. În cei doi ani următori pronunciamentului de la Blaj, Episcopii Andrei Șaguna de la Sibiu și Vasile Erdeli de la Oradea, au trimis împăratului de la Viena 16 petiții prin care au revendicat drepturi, pe seama poporului român și a bisericilor sale. La 13 Februarie 1849, Mitropolitul Andrei Șaguna a elaborat o proclamație, pentru unirea tuturor românilor din Austro-Ungaria. Episcopul Gherasim Rațiu a acționat în sud-vestul Transilvaniei, pentru acelaș obiectiv.” Corneliu Coposu nu evită să ne amintească rolul comunei sale natale Bobota în lupta revoluționară de la 1848. Aflăm că în Biserica parohială a avut loc o Mare Adunare Națională pe 16 aprilie 1848, care a hotărât trimiterea poetului sau versificatorului Demetriu Meciu la Adunarea de la Blaj de la începutul lunii mai 1848. În 30 octombrie 1848 honvezii lui Wașwary când au intrat în sat l-au arestat pe nefericitul poet și l-au torturat trei zile apoi l-au legat de un stâlp la Jibou, fiind condamnat la moarte și a scăpat printr-o întâmplare fericită. Corneliu Coposu prezintă cu empatie istoria localității sale de la străbunicul Gavril Vaida de Glod până la părintele său, protopopul unit Valentin Coposu, un corifeu al luptei naționale împotriva maghiarizării forțate din perioada dualismului austro-ungar și un denunțător al aranjamentului de la Hajdudorog de la 1911, când Papa de la Roma sfătuit greșit de catolicii unguri a încercat să introducă în părțile Bihorului limba maghiară la Liturghia oficiată de preoții greco-catolici români. Corneliu Coposu descrie cu emoție întâlnirile și adunările fruntașilor români ardeleni din casa parohială din Bobota, în frunte cu Ilie Măcelariu, care au denunțat prin protest oficial public dualismul de la 1867, nefavorabil românilor și care reintroducea o lege electorală din 1791, dar și sacrificiul memorandiștilor de la 1892, majoritatea clerici, care au înfundat pușcăriile maghiare pentru crezul național. Casa protopopului unit Valentin Coposu din Bobota a devenit un sediu central al politicii activismului în Ardeal reprezentat de Iuliu Maniu, care a luat decizia de a intra în lupta electorală pentru a apăra mai bine drepturile românilor din Transilvania. Mișcarea națională intra astfel în epoca ”activismului”. Aflăm de la autor cu nedisimulată mândrie că un delegat din Bobota la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, numitul ”bobotan” Valer Anceanu, nepotul lui Gavril Vaida, a înmânat la București pe 14 decembrie Actul de Unire a Transilvaniei cu România Regelui Ferdinand I, eveniment emoționant care l-a făcut să declare pe premierul Ion I.C. Brătianu: ”Fraților, vă așteptăm de o mie de ani. Ați venit, ca să nu ne mai despărțim niciodată.”

”Laudă Clerului” de Corneliu Coposu e o lecție vie de istorie națională în care se recunoaște sincer rolul primordial al Bisericii și clerului în formarea națiunii române și a conștiinței naționale, precum și a faptului că elita religioasă a reprezentat expresia morală cea mai viguroasă din fruntea luptei pentru drepturi și libertate. Studiu scris de Corneliu Coposu reprezintă și o restituire documentată și originală a trecutului Bisericii, ce îmbogățește cu o perspectivă omogenă patrimoniul istoriografic contemporan.

Ionuț Țene