Valentine’s Day într-un New York glaciar

După un zbor perfect cu un gigant al aerului, am ajuns cu bine la New York. Era cald în februarie, ca acasă în ianuarie. Dar schimbarea s-a produs brusc, ca norocul la ruletă, şi deodată aveam să trăiesc un eveniment istoric: cea mai joasă temperatură din recordurile de ger ale acestui mare oraş: minus 1 grad F, adică – 20 grade C. La noi nu ar fi nimic, am prins de multe ori astfel de temperaturi, dar aici e o raritate pentru newyorkezi. Primarul Bill de Blasio a anunţat să nu ieşim din casă, mai ales bătrânii şi copiii. Dar eu n-am avut astâmpăr, ca un bătrân copil, şi am ieşit. Niciodată nu am văzut New York-ul aşa de pustiu. Oraşul cel mai agitat din lume, cu peste 18 milioane de locuitori, era de nerecunoscut. Deşi peste tot unde intri e cald, în magazine, farmacii, supermarket-uri, pub-uri şi restaurante, totuşi peste tot se resimte valul de ger cumplit care s-a abătut asupra oraşului. Azi, când scriu aceste randuri, e Valenine’s Day, considerat acum cel mai rece Sfântul Valentin din istorie, iar pierderile sunt uriaşe, spun proprietarii de magazine, fiindcă oamenii nu ies din casă, magazinele sunt goale, vânzările aproape zero! Unii spun că din aceleaşi motive s-au amânat şi Premiile Grammy, care au gala mâine, pe 15 februarie, nu azi, duminică, aşa cum se decernau de obicei. Dar Unchiul Oscar probabil că i-a avertizat pe organizatori, să scape de congelare!

Însă nu se poate imagina ce frumuseţe de cer există, de o seninătate absolută, oceanică, adâncă, abisală, vegheat de un soare strălucitor, căruia nu-i vedem dinţii, dar îi bănuim colţii ascunşi de fiară abătută asupra bietului animal uman, zdrobit, neputincios, care, pentru a trece cu bine de acest val de frig, şi-a luat măsuri de protecţie ca pe vreme de război! Cea mai mare grijă e legată de apă, de instalaţiile cu apă rece, care au fost golite, pentru a nu îngheţa!
Am mers peste tot, în locurile cunoscute mie. Fântânile arteziene din parcuri sunt îngheţate, stau ca nişte ţurţuri aerieni, ca în imaginaţia fraţilor Grimm din Frumoasa în pădurea adromită. Dintr- o cafenea, o tânără iese afară şi îşi întoarce ceaşca cu cafea, iar cafeaua curge puţin, apoi îngheaţă în aer! Imagine SF? Nu, din realitate, din realitatea de azi, de acum, din zilele de 13 şi 14 februarie 2016. La Starbucks-ul unde îmi citesc de obicei ziarul, dacă erau doi-trei oameni. Nici măcar un homeless nu venise acolo la căldură, au ei locuri mai bune. Atunci am intrat într-un Duane Reade, să văd noutăţile cinematografice, fiindcă febra apropierii de Premiile Oscar e tot atât de mare, mi-am zis, cât gerul de afară! Dar nu am găsit nici unul dintre filmele pe care le văzusem în avion.

În primul rând filme chinezeşti, ruseşti şi poloneze, care nu există pe nici o piaţă din lume, fiindcă toată planeta s-a americanizat, se dau în draci numai filme americane, o avalanşă de reluări, ca la noi, unde toate posturile TV sunt invadate de aceleaşi filme horror, thriller sau SF, majoritatea produse în anii ’70-‘90. Evident, producţia hollywoodiană nu are concurenţă, dar filmele produse în fostele ţări socialiste mi-au revelat o lume nouă, necunoscută. Sunt de o prospeţime incredibilă. Ca nişte documentare despre altă lume, despre altă planetă. Dar care nu mai interesează pe nimeni. Capodopere fără audienţă!

Avea dreptate magnatul William Hays în anii ‘30 când spunea: „Acolo unde pătrunde filmul american, trebuie să pătrundă şi marfa americană”. Şi încet-încet, dar sigur, trăim într-o lume bine americanizată, fie că ne aflăm în Dubai, în Shanghai, Moscova sau Havana! Atunci mi-am dat seama ce puternic ne-a inflenţat filmul american, ne-a intrat în sânge, mai ales generaţiile tinere se comportă după clişeele impuse de producătorii hollywoodieni! Influenţa unchiului Oscar este atât de mare încât cineva spunea că Valentine’s Day se ţine în acest an într-un decor glaciar creat de invazia hollywoodiană pe pământ! Imaginaţia omului planetar a devenit hollywoodiană. Toţi cineaştii au început să studieze filmul pe platourile americane, aşa cum tenismenii lumii se antrenează pe terenuri din Statele Unite. Auzi de regizori de Vietnam, Cambogia şi mai ştiu eu de unde, că fac filme la Hollywood. Nu mai vorbesc de englezi sau australieni, care aici sunt ca la ei acasă. Până şi filmele chinezeşti şi-au americanizat stilul. Dar îşi mai păstrează limba, faţă de unele producţii indiene, care arată cu totul ridicol în noua lor haină de împrumut. Toate şcolile de film din lume colaborează cu cinematografia americană şi au ca scop principal laurii Oscar, să obţină o statuetă, să o adauge la cele 2 900 de statuete care s-au decernat până acum. Am revăzut, de pildă, lista cu premiile Oscar obţinute de cineaştii polonezi, creatorii uneia dintre cele mai personale şcoli de film din lume, de o mare ţinută şi ambiţie. Merită să o transcriu, pentru a vedea unde se află filmul românesc:

– Leopold Stokovski, în 1941, pentru muzica la filmul lui Walt Disney, Fantezia.
– În 1982, Zbigniew Rybczynski, pentru filmul său de animaţie Tango.
– Flmul lui Steven Spielberg Schindler’ List (1993) a luat o salbă depremii Oscar, trei dintre statui revenindu-le unor creatori polonezi: scenografa Ewa Braun şi operatorii Allan Starski şi Janusz Kaminski.
– Spielberg a colaborat din nou cu Janusz Kaminski, care a obţinut Oscarul pentru imaginea la filmul Saving Private Ryan (1998).
– În 2000, Andrej Wajda, pentru întreaga creaţie.
– Roman Polanski, în 2002, pentru The Pianist.
– Jan A.P. Kacymarek pentru sunetul la minunatul musical Finding Neverland (2004) al germnaului Marc Forster.
– În fine, în 2015, Pavel Pawlikovski pentru filmul Ida la categoria Best Foreign Language Film.

Iar noi, românii, nu am avut, niciodată, nici măcar o nominalizare, la nici una din categoriile Oscar. Omenirea este foarte diversificată, dar filmele americane ne fac să trăim după aceleaşi clişee. Poate de aceea sunt fără concurenţă. Singura lor concurenţă vine tot din interior, de la cineaştii americani sau străini, care fac filme aici, precum coreeanul Chan-wook Park, care a realizat formidabilul film Stoker (2013), un thriller psihologic, cu relaţii stranii între o mamă (Nicole Kidman) şi o fiică (Mia Wasikowska), care şi-a pierdut tatăl și pe cel mai bun prieten într-un tragic accident auto în ziua când împlinea 18 ani. Film de atmosferă, pe care numai un asiatic o putea crea într-un stil atât de neconvenţional.

Straniu este şi filmul Hitchcock (2012) al londonezului Sacha Gervasi, cu Anthony Hopkins în rolul vestitului cineast. O creaţie memorabilă, care surpinde originala iubire dintre Hitchock şi Alma, soţia sa (Helen Mirren), în timpul realizării celebrului Psycho (1960).
Nu mi-a scăpat nici recentul film al lui Jonathan Demme, intrat în conştiinţa cinefililor cu epocalul Philadelphia (1993), realizând acum o dramedie Ricky and the Flash (2015), cu Meryl Streep în rolul unui star rock ajuns la senectute. Eroina, care are un băiat, iar fostul soţ se ţine de ea ca scaiul, își dă seama că a venit vremea să lase în urmă deceniile de concerte explozive și relații ultra-mediatizate și să revină în sânul propriei familii, de care se distanțase pe nesimțite. Reintegrarea e însă plină de peripeţii şi suspans, cu meditaţii originale privind apogeul carierei unui star.
Meryl Streep îşi schimbă look-ul, se întinereşte ca prin miracol. Starurile sunt mereu imprevizibile. O surpriză în acest sens este şi Sandra Bullock în Our Brand is Crisis (2015), în regia lui David Gordon Green , unde convenţionala actriţă de comedii siropoase este de nerecunoscut într-o ziaristă arţăgoasă, pusă să urmărească felul în care sunt aplicate strategiile de campanie politică americane folosite în Bolivia de către foștii consultanți ai președintelui american Bill Clinton.
Dar adevăratul rol de transformare îl face Johnny Depp în Black Mass (2015), care încearcă să schimbe viziunea asupra mafiei americane. Imaginea Mafiei a fost consacrată prin filmele lui Scorsese şi Coppola, dar vine acum tânărul regizor Scott Cooper, care, prin Johnny Depp, schimbă perspectiva asupra mafiotului. Este povestea reală a unui temut gangster din Boston, James „Whitey” Bulger. În 1970, un agent FBI reușește să-l convingă pe Bulger să colaboreze cu biroul federal de investigații pentru a elimina un dușman comun: mafia italiană din Boston. Drama surprinde povestea acestei alianțe atipice care a scăpat de sub control, permițându-i lui Whitey să evite legea, să-și consolideze puterea și să devină unul dintre cei mai periculoși criminali din istoria orașului. Crimele sunt aşa de îngrozitoare, gangsterul îşi elimină partenerii cu atâta sânge rece, încât îi îngrozeşte şi pe criminalii din banda lui! El îşi strangulează până şi iubita cu care avea un copil! Deci există o limită, să nu zic morală, şi în crimă! Sunt şi ei îngroziţi. Până când? Burger are un frate senator, crimele par legate de ocrotirea politicianului, dar ne dăm seama că sunt făcute total inutil, fără nici o logică, fără nici un avertisment. Burger îi priveşte pe toţi oamenii în mod uniform, ca posibile victime imediate.

Personajul nu evoluează, el acţionează după legea imuabilă a crimei, care pare o pedeapsă universală, pentru toată lumea. O astfel de lege nescrisă transformă societatea umană într-o aberaţie. Omul nu mai are valoare, e total anihilat, aşa cum azi, acum, sorbul glaciar transformă New York-ul într-un congelator de făcut victime. Omul îngheţat, congelat, simte că-şi pierde orice control, orice posibilitate de a reacţiona. Burger este ca gerul din marele congelator, New York-ul acestui mijloc de februarie 2016. Tot să cânţi de Valentine’s Day!
Nu ştiu dacă v-a încălzit povestea acestor filme, dar parcă gerul s-a mai muiat afară şi de la minus 1 grad F am ajuns la plus 9 grade F. Mâine va fi 33 grade F, va ninge, şi chiar intrăm în primăvara Premiilor Oscar. Va începe dezgheţul. Pregătiţi-vă bărcile de salvare!

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York