Valeriu Gafencu și evreii

Mucenicul închisorilor comuniste Valeriu Gafencu a fost iubit și respectat de evrei. Viața martirică a lui Valeriu Gafencu s-a împletit cu soarta evreilor într-un mod mirabil, care e legat de supraviețuirea unei etnii, care a suferit pogromuri și Holocaustul. Valeriu Gafencu a întins mereu o mână de ajutor evreului de lângă el, în libertate sau în pușcărie. Intelectualul evreu Nicolae Steinhardt, cel autointitulat ”legionar” ne-a lăsat o mărturie despre dăruirea și abnegația pentru ajutorarea semenilor din pușcărie a membrilor Frățiilor de Cruce din care făcea parte și Valeriu Gafencu. De altfel de la un evreu de geniu, Nicoale Steinardt ne-a rămas numele transformat în renume despre Valeriu Gafencu ca și Sfântul Închisorilor: ”N-a fost cameră în care tinerii – şi mai ales legionarii – să nu-mi vie în ajutor şi să nu-mi dea ”cafeaua” de dimineaţă şi feliuţa bisăptămânală de pâine – odoare fără preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pământ cu tot ori al verzei crude, la care şi lighioanele s-ar uita cu silă – singurele alimente ce le puteam oferi.Până ce – şi au trecut mai bine de trei ani – m-am învăţat să mănânc arpacaş, ei m-au ţinut în viaţă. Şi fără a face caz. Cu totul din întâmplare, Dinu Pillat, de la părintele Todea, ştie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu. La Târgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici până în 1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru deţinuţii politici), Filipescu îşi proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E drept că-i apostrofa şi pe gardieni: ”copiii care-şi batjocoresc părinţii”. I-a fost din ce în ce mai rău – boala evolua repede – şi a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte. Într-atâta s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei, încât până la urmă i-au înmuiat inima.Înainte de a-şi da sufletul, cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm, Filipescu l-a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După câteva săptămâni a încetat din viaţă şi băiatul care-l îngrijise filial. De la Ioan Ianolide aflu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din ”sfinţii închisorilor”. (Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii). E cea mai frumoasă și duioasă mărturie despre un tânăr care și-a jertfit viața în întrajutorarea semenilor pentru Viața adevărată. Pe lângă Nicolae Steinhardt un alt evreu i-a rămas recunoscător lui Valeriu Gafencu că i-a salvat viața în penitenciarul-sanatoriu de la Târgu Ocna. E vorba de pastorul neoprotestant de origine evreiască Richard Wurmbrand. El ne-a lăsat o mărturie zguduitoare despre jertfelnicia creștină a studentului Valeriu Gafencu. Pastorul neoprotestant a fost inițial un fervent comunist evreu. Între 1927 și 1929 s-a convertit la creștinism. În 1945, Wurmbrand intră în conflict deschis cu autoritățile comuniste. În cadrul congresului cultelor (convocat în palatul Parlamentului și prezidat de prim-ministrul pro-comunist Petru Groza) în care liderii diverselor denominații creștine se arătau dispuși să susțină Partidul Comunist, Wurmbrand a fost vocea singulară care a protestat împotriva îngenuncherii cultelor în fața unui guvern totalitar, spălând în, acest fel, „rușinea de pe obrazul lui Christos”, cu riscul propriei vieți.Wurmbrandt predica pentru libertatea credinței creștine, fapt ce a deranjat regimul ateu bolșevic proaspăt instaurat. În 29 februarie 1948, zi de duminică, este arestat, în București, în timp ce se îndrepta spre biserica pe care o păstorea pentru slujba de dimineață. El a fost închis între anii 1948 – 1956 și 1959 – 1964. După eliberare este răscumpărat de o fundație norvegiană cu 10.000 de dolari și pleacă în SUA, unde întemeiază misiunea creștină ”Vocea martirilor”. Iată ce spunea acest martir creștin despre întâlnirea cu Valeriu Gafencu de la Târgu Ocna, care i-a salvat viața în pușcărie, oferindu-i antibioticele salvatoare: ”Gafencu își petrecuse întreaga viață de om matur în închisoare, dar, ca și ceilalți deținuți la care credința creștină prevalase, nu știa ce fapte să mai săvâșească pentru a-și răscumpăra greșelile din trecut. În fiecare zi făcea gestul pilduitor de a pune deoparte ceva din puținul lui pentru a ajuta la refacerea celor mai slabi dintre noi. Avea oroare de antisemitism și, când venea să-l vadă în camera 4 vreunul dintre vechii săi tovarăși antisemiți, trântea câte o remarcă șocantă: – Mi-ar plăcea să văd țara guvenată în întregime de evrei. Camarazii lui îl priveau cu oroare. Da, zicea calm Gafencu, primul-ministru, legiuitorii, funcționarii publici – toți să fie evrei. Aș pune o singură condiție: să fie asemenea vechilor cârmuitori evrei, losif, Moise, Daniel, Sfântul Petru, Sfântul Pavel și lisus Însuși. Fiindcă, dacă ne vor mai conduce unii evrei ca Ana Pauker, atunci s-a zis cu România (…) Gafencu a rămas în camera 4 timp de un an și în tot acest timp nu a putut sta culcat pe spate. Îl durea mult prea tare. Trebuia să fie mereu ridicat. Din multele aspecte ale gandirii legionare, Gafencu păstrase până la urmă numai simpla credință creștină. Bolnavii mai zdraveni din alte celule își asumau sarcina de a spăla în locul acelora dintre noi care erau neputincioși, frecând la cămăși, lenjerie de corp, fețe de pene, uneori douăzeci de cearceafuri pe zi, cu toate că trebuia să spargă gheața din curte ca să ajungă la apă. Lucrurile mele, îmbibate cu puroi și sânge, erau întotdeauna scorțoase. Dar, când am încercat să opresc pe un prieten să mi le spele, s-a supărat. Gafencu nu se plângea niciodată. Ședea foarte liniștit în pat, dând ușor din cap ca să afirme sau sa-și exprime mulțumirea. Când era evident că nu mai avea mult de trăit, prietenii lui vechi și noi s-au strâns în jurul patului său, cu lacrimi în ochi. Ultimele sale cuvinte au fost: – „Dumnezeu, gelos pe noi, ne cheamă la El”. După ce a închis ochii, ceilalți s-au rugat. Eu am zis: Iisus ne spune că, dacă o sămânță care cade pe pământ nu moare, nu poate da rod; dar după ce moare, ea renaște într-o floare frumoasă; tot așa când trupul material moare, este înlocuit de unul spiritual. lar inima lui Gafencu, hrănită cu idealurile creștinătății, va da cu siguranță rod. Un preot a rostit o rugliciune, apoi Gafencu a fost înfășurat într-un cearșaf și dus în camera mortuară. În timpul nopții a fost înmormântat într-o groapă comună, de către deținuții condamnați pentru crime cărora le revenea întotdeauna această sarcină”.(Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu în subterană, pag. 102-103).

După cum reiese din mărturiile lui Richard Wurmbrand, Sfântul Închisorilor transcede conflictele politice futile și îi iubea pe evrei ca pe cei ce fac parte din ”poporul ales” de Dumnezeu, din care s-a născut jumătatea omenească a Mântuitorul Iisus Hristos. Ca și creștin profund atins de aripa îngerului, Valeriu Gafencu nu avea cum să fie antisemit, ar fi însemnat să fie împotriva neamului lui Hristos, ceea ce ar fi fost o absurditate, un non-sens care i-ar fi contrazis mucenicia hristică. Ioan Ianolide ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare despre întâlnirea dintre pastorul Wurmbrand și Gafencu. Sfântul Închisorilor era hotărât să-l convertească la religia ortodoxă pe evreu.”La amiază Wurmbrand a fost dus cu targa la raze, apoi l-au oprit pe coridor, la parter. Langa el, pe o alta targa, era Valeriu. Doi oameni cu ochi albastri si cu minti sclipitoare. Doi iubitori ai lui Hristos. Doi crestini martirizati, care cu ultimele eforturi faceau un gest de credinta si jertfa de sine. Unul era roman, altul era evreu, cu caracterele tipice ale rasei lor. Discutia a început direct, vie si viguroasa.- Mi s-a spus ca esti crestin, a zis W.- Stiu ca sunteti pastor protestant, a raspuns Valeriu.- Dar cum poate un nationalist roman să fie crestin? Hristos a înfratit toate neamurile, deci este o contradictie în definitie daca admitem crestin si nationalist!- Domnul pastor este evreu. Nu doreste mantuirea evreilor? Oare n-a iubit si Domnul poporul evreu?- Desigur, a raspuns W. Domnul s-a nascut din semintia lui David de 7000 de ani si eu ma trag din seminția lui Israel si-mi iubesc neamul, pentru a carui mantuire însusi Hristos a varsat lacrimi.- Inteleg deci ca domnul pastor este un nationalist, un nationalist evreu. Romanii sunt si ei nationalisti. Noi ne-am nascut prin fire romani, dar prin har si prin adevar suntem crestini. Evreii nu sunt crestini nici dupa 2000 de ani! Nationalismul romanilor nu este sovin, nici imperialist, nici rasist, ci decurge firesc din imbinarea dintre credinta si felul nostru propriu de viata. Noi mergem înfratiti cu toti drept-credinciosii pe calea lui Hristos, catre Inviere. Prin Hristos toate neamurile au format Noul Israel si cu aceasta constiinta tratam noi problema nationala, inclusiv problema evreiasca. – Atunci de ce sunteti antisemiti?- Nu suntem antisemiti. Toate relele care vin peste poporul evreu sunt din vina lui. Nu întelegeti oare ca ei ispasesc sangele nevinovat pe care L-au varsat si pe care continua sa-L urasca? Noi iubim poporul evreu si-l dorim mantuit, dar trebuie sa-i spunem adevarul raspicat azi, asa cum si Domnul i l-a spus atunci. Numai asa ii asteptam pe evrei în Noul Israel si avem mare ravna pentru pocainta lor.- Dar evreii au fost ucisi de legionari la abator, spanzurati ca animalele!- Este o înscenare josnica! N-avem cunostinta ca să fi spanzurat cineva evrei la abator. Si sunt evrei care stiu asta foarte bine!- Dar evreii ucisi în padurea de la Jilava?- A fost un act necontrolat al unor oameni fanatici, într-o imprejurare sociala tulbure. Dar daca puneti aceste crime pe seama legionarilor, atunci nu trebuie puse pe seama tuturor evreilor crimele savarsite de Elena Lupescu ori de Ana Pauker si de toti evreii stapani pe Securitate?- Vad ca iti iubesti neamul, a zis R.W.- Ne iubim neamul, dar si pe toti oamenii din lume. Dorim din suflet încrestinarea întregului popor evreu, însa asta depinde de el, nu de noi. Stim ca exista o „ramasita” a evreilor care urmeaza pe Domnul. Aveti toata dragostea noastra în Hristos, dar suntem tristi pentru ca pana si atunci când un evreu se încrestineaza, în loc să vina la sursa directa, la adevar si la har, o coteste putin, e putin sectar, are ceva de cartit, ramane putin în afara de Dumnezeu…W. i-a raspuns: n- Voi aveti marele noroc ca v-ati nascut crestini si, când va treziti la Hristos, stiti unde să intrati – dar noi… Eu sunt evreu de sute de generatii si stramosii mei au fost dusmanii lui Hristos; deci, când L-am aflat, am fost pus în fata dureroasei dileme de a nu sti pe ce usa să intru!- Intelegem drama de care ne vorbeste domnul pastor; dar daca sunteti cu adevarat însufletit de credinta cea dreapta, o veti gasi în Ortodoxie. Poate ca de aceea ne-am întalnit aici… – Vrei să ma faci ortodox?- E o porunca sfanta!- Poate vrei să ma faci si legionar? a întrebat malitios W.- As dori să nu fi auzit aceasta remarca. Inteleg însa perspectiva diferita din care privim lucrurile. Dar tin să va precizez ca noi nu ne gasim pe o pozitie politica sau nationalista, ci pe pozitia celei mai autentice învataturi crestin-ortodoxe. De aici cheama Domnul oile cele ratacite ale casei lui Israel.La aceasta W. a soptit:- Evreii nu mai sunt israeliti!- Pentru acest cuvant as dori să va sarut! a raspuns Valeriu.W. a stat cateva clipe pe gânduri, apoi a continuat:- Stii ca Jurnalul de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încrestinarea mea? Un antisemit învata pe un evreu despre creștinism! Este cu adevarat surprinzatoare întalnirea noastra de astazi! – Și o dorim rodnică! a încheiat discuția Valeriu”. (Ioan Ianolide, op. cit.).

Gafencu i-a dăruit antibioticele care i-a salvat viața pstorului evreu, deși acesta în memoriile sale scrise mai târziu ”Cu Dumnezeu în subterană” refuză să recunoască că Sfântul Închisorilor i-a salvat viața la Târgu Ocna. Această uitare ”ne-intenționată” arată cât de rară este recunoștința umană în general. “Treptat apele tulburi din sufletul lui W[urmbrandt]. se limpezeau. Atmosfera de pace si dragoste care domnea printre detinutii din camera 4 era ca un balsam pe zbuciumarile lui launtrice. Dar inca nu vazuse tot. Urma sa fie martorul unui gest care avea sa-i salveze viata si sa-i faca inca o data dovada adevaratului crestinism. In calculele tactice ale politrucilor din Targu-Ocna intrau si elemente șocante. Asa se explica faptul ca au permis sa patrunda in sanatoriu 10 grame de streptomicina pentru R. A fost un adevarat pelerinaj. Toti bolnavii se duceau sa o vada ca pe o minune, iar medicii săvârșeau un intreg protocol cand o manevrau. R a decis sa dea aceasta streptomicina lui Valeriu.– Iți multurichard wurmbrandt desenmesc din suflet, dar nu o pot primi, de ea depinde sănătatea ta! i-a zis emotionat Valeriu.– Eu nu sunt atat de grav bolnav si condamnarea mea este mica. Am toate sansele sa supravietuiesc. Deci te rog sa o primesti! a insistat R.. B. a auzit si a spus:– Avem datoria sa-l salvam pe W.! El este apostol al lui Hristos si poate fi de folos oamenilor. Propun sa-i dam lui streptomicina.Situatia era delicata, caci atat pastorul cat si Valeriu erau primii candidati la moarte apropiata.– O voi da lui Valeriu, a hotarat stapanul medicamentului.Valeriu a ascultat linistit si spus:– Iata un prilej in care ne putem arata dragostea pentru poporul evreu, dincolo de atitudinea lui fata de Hristos. Sunt deci de parere sa-i dam lui W. streptomicina.– Nu! S-a impotrivit R. Raman la prima mea hotarare. Dorim sa traiesti, avem nevoie de astfel de oameni!– Bine, a zis Valeriu. Primesc streptomicina si-ti multumesc. Sunt nevrednic de dragostea ta. A luat deci streptomicina si a daruit-o, la randul sau, lui W. Era atat de ferm in gestul lui, incat nici R si nici nimeni altcineva nu a putut obiecta. Acele 10 grame de streptomicina au salvat viata lui W. El traieste, iar Valeriu s-a stins din viata”.Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos – Document pentru o lume noua, Editura Bonifaciu, 2012)”.

Încă din liceu, Valeriu Gafencu și-a exprimat compasiunea și înțelegerea față de soarta evreilor supuși persecuțiilor inspirate de regimul nazist.El întotdeauna a exprimat o viziune creștină față de poporul ales. Ovidiu Creangă, coleg de generație ne-a lăsat o mărturie interesantă despre originalitatea viziunii lui Valeriu Gafencu față de sufeința evreilor. ”Valeriu era un elev foarte bun, şi prin faptul că emana un aer cald şi prietenos, îl iubeau toţi elevii, inclusiv evreii cu toate că el era un patriot înverşunat. El nu avea nimic cu evreii, dar ura din răsputeri comunismul. Comunişti erau foarte puţini, eu nu am cunoscut pe nici unul, dintre elevii liceului nostru nu ştiu să fi fost careva. Valeriu avea despre evrei o idee foarte originala el spunea: ”Evreii ni l-au dat pe Iisus Hristos, apostolii au fost evrei, primii creştini au fost evrei, Biblia cartea noastră de căpetenie conţine Vechiul Testament, care e cu mult mai mare ca Noul testament, noi trebuie să recunoaştem aceste merite ale evreilor.”Nu știam ce urgie ne paşte, că criminalul regele Carol al doilea şi camarila lui în frunte cu amanta Elenei Lupescu, ne-a asigurat ca țara e apărată de „un zid de beton de oţel şi foc”, şi când au năvălit hoardele lui Stalin, s-a dovedit că armata română nu avea nici cel puţin un tanc și a cedat Basarabia, Bucovina, şi Ţinutul Herţa fără nici o opoziție”. (Ovidiu Creangă, în prima zi de Crăciun a anului 2006. Toronto. – Blog Valeriu Gafencu).

Nu suferința din închisoare l-a făcut pe Valeriu Gafencu să-i respecte și iubească pe evrei, ci credința sa profundă întru Hristos, care propovăduiește iubirea față de oameni indiferent de etnie, religie sau culoarea pielii. Încă înainte de a fi arestat în toamna lui 1941 Valeriu Gafencu a luat apărarea evreilor persecutați în urma pogromului de la Iași organizat și coordonat de armata germană în urma atacului româno-german asupra URSS din 22 iunie 1941. Comandamentul german care avea jurisdicția militară a Iașului, ca zonă de graniță și de război, s-a implicat în uciderea sau deportarea evreilor localnici. Valeriu Gafencu, ca și creștin, nu putea rămâne indiferent la suferințele evreilor. În noiembrie 1941, într-o pădure de lângă Iași, Valeriu Gafencu a fost arestat de către jandarmerie dintr-o întâmplare. A fost o reație exagerată a autorităților după un eveniment ”legionar” la Timișoara. Pentru a găsi vinovați de serviciu, jandarmeria antonesciană îi trimite spre judecată pe acești tineri nevinovați sub acuzarea că erau legionari. După o anchetă de o săptămână procesul a început pe 2 decembrie 1941, iar pe 5 decembrie se dă sentința, Valeriu Gafencu fiind condamnat la 25 de ani de închisoare, ceilalți la câte 15 ani și trei ani. Arestații sunt duși cu duba și cu trenul prin diferite locații spre închisoare. Atunci Valeriu Gafencu se întâlnește cu tragedia evreilor persecutați de regimul antonescian: ”Ca să ajungem la Ploiești, unde am petrecut Crăciunul, am mers o săptămână cu duba atașată la tot feluri de trenuri, peste Botoșani, Cernăuți, Bacău, Mărășești și Buzău. Dacă n-ar fi fost cu noi Valeriu, care își asumase rolul de călăuză prin infern, cred că ne-am fi topit de disperare. În capitala Bucovinei, abia eliberată, grupe de evrei cu stea galbenă pe piept, curățau de zapadă strada pe care înainta convoiul nostru. “Uitați-vă la ei, săracii!”, spuse Gafencu, “vina lor e că s-au născut în alt neam, motiv de a fi prigoniți…” Și le facu prietenește un semn cu mâna. Dar oamenii aceia, condamnați și ei, îl blestemară; unul îl scuipă: “Criminalule, ajungă-te juvățul!” (Paul Miron – Măsura urmelor, Editura Marineasa, Timișoara, 2000). Dragostea exprimată de Gafencu față de niște oameni persecutați de un regim militar nu era reciprocă din păcate. Oamenii în suferința și disperarea lor nu înțelegeau iubirea creștină exprimată de Valeriu Gafencu. Un caz oarecum s-a întâmplat cu un biet rabin în tren agresat de un hoț. Rabinul i-a mulțumit lui Gafencu că l-a salvat din ghearele morții, dar i-a spus că poate nu a făcut bine, deoarece i-a sprijinit pe militarii sovietici să atace Iașul. ”În drum spre Ploiești, la Bacău, a fost împins în compartiment un rabin în vârstă, cu perciuni sclipitor de albi. Imediat, hoții l-au descălțat de ghete (erau de calitate bună) și i-au confiscat un sac plin doldora de alimente. Bietul bătrân se apăra cum putea, când un vlăjgan încerca să-l dezbrace de palton. Îi pusese mâna în gât, îl sufocă. Niciodată nu mi-am putut închipui că cineva poate fi mai aprins de mânie, cum a țipat Valeriu la acel răufăcător: “Lasă-l!” Rabinul leșinase. Când și-a revenit, i-am făcut loc între noi, pe bancă. A poruncit să i se dea sacul și ghetele înapoi. Și lucrul ciudat, brutele acelea atât de independente, l-au ascultat. A mai mârâit unul: “Nu vedeți că e un jidan puturos? Ăsta nu mai are multe zile de trăit!” – “E om și el ca noi!”, replică Valeriu de se făcu tăcere. Rabinul ne-a povestit ce făcuse. Montase un bec în coșul unei case, ca să semnalizeze avioanelor inamice poziția orașului, faptă pasibilă de o pedeapsă grea. “Domnule, mi-ai salvat viața! Dar nu știu dacă mi-ai făcut un bine.” N-am înțeles tot ce a spus Valeriu, dar am reținut că-i vorbea despre demnitatea morții” (Paul Miron, op. cit.).

Iustin Pârvu, duhovnicul neamului, de la Mănăstirea ortodoxă Petru Vodă a privit gesturile Sfântului Închisorilor pentru evrei printr-o prismă personală legată de o experiență teologică: ”Pentru evrei, gestul lui Gafencu de a-l salva pe Wurmbrand a fost mai degrabă o slăbiciune şi o dezonoare că s-a lăsat salvat de un creştin… Pentru ei bunătatea este o defecţiune morală. Noi sau ei suntem rasiştii? Dar diavolul nu poate să recunoască niciodată sfinţenia lui Hristos. Ei tot timpul vor încerca să denigreze prezenţa noastră în istorie, luptând pe toate căile şi cultural şi religios şi militar”. (Preluat din Ne vorbeste Parintele Justin, editat de Fundatia Justin Parvu).

Gesturile creștine ale lui Valeriu Gafencu față de evreii persecutați au izvorât din marea sa dragoste față de oameni, din iubirea totală învățată de la Hristos că toți suntem Fiii Omului. Valeriu Gafencu s-a purtat față de evrei cu multă iubire revărsată din inima sa de om sfințit de credința întru Iisus Hristos. Valeriu Gafencu a fost un sfânt care nu s-a lăsat copleșit de teroarea istoriei, iubirea trebuia împărtășită indiferent de condiții și spiritul epocii, la fel ca pustnicii din pateric pe care i-a urmat, prin spini și provocări, pe calea lui Hristos, unica, care duce la mântuire.

Ionuț Țene