Nu o dată am scris că istoria artei poate fi considerată o odiseee a operelor neterminate, atât în sensul că o operă o continuă pe alta, un artist pe altul, o epocă pe alta, după principiul instaurat de împăratul Solomon că „scrierea de cărți nu are sfârșit”, cât și în sensul propriu al expresiei, când un artist nu a pus punct unei lucrări, așa cum Gogol nu a pus punct romanului Suflete moarte, ba volumul doi, pe care îl terminase, l-a dat pradă flăcărilor! L-a rescris și l-a ars din nou. Am fost obsedat de ideea de a termina acest roman, așa cum un muzician trebuie să fie obsedat de ideea de a termina Arta fugii, căreia îi lipsește câteva note. Însă Bach și-a lăsat această ultimă lucrare în mod deliberat neterminată, pe când Gogol și-a ars cartea de frica cenzurii țariste, care l-ar fi omorât. Dar multe opere rămân în proiect datorită morții neașteptate a artistului, altele se termină cu un semn de întrebare sau cu un „va urma”. Când? Nu se știe. Plus că sensurile unei opere diferă sau se schimbă de la cititor la cititor, de la epocă la epocă. Din multe astfel de rațiuni a apărut și ideea de Opera aperta a lui Umberto Eco.

Sunt mii de opere neterminate din varii motive. Se pare că există mai multe opere neterminate decât terminate, fiindcă oamenii sunt ei înșiși ființe neterminate, care se întrec în a începe ceva, dar abandonează pe drum, ca niște copii care se iau cu altceva, trec de la un joc la altul. Iar despre români, ce să mai spun, spun ce a spus și George Călinescu, că suntem „poporul cu cele mai multe proiecte neterminate”. Avem proiecte cu ghiotura. Pe toate drumurile, dacă întâlnești un român, îți dă un maldăr de proiecte, de idei, are soluții pentru tot, pentru salvarea României, a vecnilor, moare de grija americanilor, a planetei, a încălzirii globale, turuie ce-ar face el dacă ar fi președinte etc., proiecte și iar proiecte, dar nu face nimic să le dea viață și se trezește că nu știu ce idee a lui a fost împlinită pe alt meridian, că e opera lui Jonson sau Albert. Gândiți-vă numai cum câștigă aleșii noștri alegerile, numai cu promisiuni deșarte, ca primarul Pasarelă, care spunea că va rezolva circulația în Capitală, a găsit soluția, va face pasarele, artere aeriene, ca la Tokio, și va decongestiona circulația. A uitat să spună în ce secol se va întâmpla asta!
Dar să lăsăm politichia și să revenim la lucruri serioase, la carierele unor mari artiști, care nu au reușit să-și ducă la capăt proiectele din varii motive. Cu acestă temă se ocupă The Met Breuer, un muzeu recent inaugurat, deschis cu ampla expoziție Unfinished. Cred că pe acestă temă s-au scris multe cărți numai despre proiectele neterminate ale lui Leonardo. Și aici, la The Met Breuer, vedem un desen neterminat al lui. Dar ceea ce este neterminat la un Leonardo, face cât toate operele unei generații întregi de artiști. Parcă Leonardo a vrut să ne spună că, în fond, ceea ce un artist a făcut, nu este definitiv, altfel nu ar exista o continuitate, o influență de la un artist la altul, de la o epocă la alta. Istoria omenirii este mică și unitară, un artist modern este tot atât de vechi pe cât de modern este un artist din preistoria artei. Arta din Oceania, de pildă, este fantastic de modernă și, în cărțile mele despre Brâncuși, am arătat ce multe legături există între ea și muzeul în aer liber de la Costești, legănul inspirației lui Brâncuși. În lumea asta mică în care trăim, așa cum se observă la un târg mondial de artă ca Armory Show, descoperim imens de multe legături între artiștii de pretutindeni, fără să există nici o infleunță directă, dar legăturile apar, se nasc, fiindcă omul ține de o anumită sferă spirituală, de un orizont informațional comun, care, în cazul geniilor, mai ales, are unitate, și istoria pare a fi trăită simultan.

*

The MET Breuer, aflat pe Madison Avenue colț cu 75 St., este o filială a marelui Metropolitan Museum of Art. Iar numele atașat este al lui Marcel Breuer, arhitectul care a constuit clădirea, în care a funcționat mulți ani Whitney Museum, muzeul de artă contemporană americană care s-a mutat într-o locație nouă, iar cădirea a fost preluată de MET. Se și vede, prin excepționala expoziție cu care s-a deschis acest muzeu, aflat deodată la standardele cu care ne-a obișnuit MET. Expoziția se numește, cum am spus, Unfinished. E o excepțională idee.
Pe cine nu a obsedat ea, creator fiind? Când lucram la Arhiva Naținală de Filme, am avut ideea să prezint filme neterminate, proiecte ale unor cineaști români. Am început cu o mare surpriză, cu proiectul regizorului de teatru David Esrig, care a intenționat să facă un film după Caragiale, intitulat De ce? (1970). A scris scenariul, dar nu a reușit să facă decât problele. Iar aceste probe au rămas filmate. În rolul principal, al lui Mitică, era un actor pe care Esrig îl prețuia foarte mult, Puiu Călinescu. Evident, nu lipseau actorii de suflet ai lui Esrig, Marin Moraru și Gheorghe Dinică. Dar și Toma Caragiu și Vasilica Tastaman. Cenzura însă, când a văzut că Esrig cere să se facă sute de costume la fel, și-a făcut datoria, a interzis producția. Problele rămase în arhivă ne arată ce excepțional ar fi fost acest film, într-o viziune experimental-barocă.

Apoi alt exemplu, Ion Popescu-Gopo, care a murit în timp ce realiza un film artistic la Chișinău. Și câte alte proiecte nu avea. Ca și statura lui, era un munte de proiecte. Nu mai vorbesc de opera sa plastică, pe care a lăsat-o în manuscrise. Eu am descoperit-o și am realizat albumul Privirea lui Gopo (2008), în care am inclus circa 500 de desene. Am lăsat un Dicționar Gopo pentru un al doilea volum, structurat după planul lui Gopo, senzațional, dar invidia colegilor a fost atât de mare încât mi s-a luat lada cu manuscrise și am fost scos la pensie, fără să fiu întrebat dacă am terminat ceea ce începusem! Nu a interesat pe nimeni, nici până azi, dacă desenele lui Gopo trebuie să apară la lumină sau să rămână mai departe în subsolul ANF. Eu cred că el le-a lăsat ca moștenire poporului român, care are dreptul să le cunoască. Astfel de crime morale se fac la noi cu o dezarmantă inocență! Iar șefa ANF a ajuns șefa CNC! Mostră de promovare, care consolidează sechelele comuniste din cinematografie. Bun, mi-ați luat mie această posibilitate de a oferi lumii un dosar Gopo, dar ce ce nu faceți voi treaba, de ce ați abondonat un asemnea proiect? Fiindcă sunt incapabili, domnule, mi-a spus Gopo din lada cu manuscrise. În afară de cafeluță, nu știu altceva să facă!

M-am ocupat constant de această temă, a operelor neterminate. Cel mai mult m-am aplecat asupra ei când am comentat piesele neterminate ale lui Cehov, dar mai ales simfoniile netermniate, nr. 4 și nr. 5, ale lui George Enescu, când am analizat felul cum le-a terminat Pascal Bentoiu și cum le-au interpretat muzicienii străini care le-au inclus în programul Festivalului „George Enescu”.

Dar în acest demers poate fi inclusă și cercetarea „operelor necunoscute” atribuite lui Brâncuși. I-am dedicat trei volume. În ultimul, scos în engleză, la compania Amazon, fac chiar un catalog al acestor opere. Volumul se și numește Brancusi in America. The Catalogue of the „Unknown Works”, unde arăt că o serie de mici sculpturi au fost create de Brâncuși pe când era student la Belle Arte, le cioplea și le oferea colecționarei Lucia Brandl, în schimbul găzduirii lui în casa tatălui ei, arhitectul Brandl, de pe str. Budai Deleanu din București. A semnat cu “C.B.” doar câteva dintre ele, fiindcă le considera neterminate, știută fiind maniera în care își termina Brâncuși o lucrare, prin șlefuirea ei desăvârșită. Pe unele le șlefuia cu mâna sa ani în șir, pecum Pasărea în spațiu, pe care i-a dat-o lui Peggy Guggenheim după 17 ani de lustruire. Deci „operele necunoscute” sunt piese brute, lucrate școlărește, ca un fel de crochiuri. Una dintre ele, două figuri andosate, noi i-am zis Gemenii, anticipează chiar Sărutul. Din păcate, peste această reală descoperire au năvălit pirații artei, care au dus scânteia la apocalipsă, fiindcă așa e la noi, orice cercetare cinstită trebuie compromisă. Însă important este că am semnalat fenomenul, creația neterminată și necunoscută a lui Brâncuși.

*
Așadar, eram total pregătit să mă întâlnesc cu expoziția Unfinished, de parcă organizatorii și curatorii de la The Met Breuer mi-au citit cărțile și visurile. Am fost cu adevărat fericit să descopăr minunile neterminate ale unor mari creatori ai artei. Expoziția are și un subtitlu: Thoughts Left Visible / Gânduri lăsate vizibile, pentru a crea din capul locului un mister real. În arta plastică e mai ușor de depistat operele neterminate. Cel puțin așa sunt cele pe care artistul le lasă pe șevalet înainte de a pleca în lumea necunoscută, o lume ea însăși neterminată, fără moarte, fie că sufletele se reîncarnează, fie că își duc povara vinovăției în rai sau în iad, după cum le repartizează Judecătorul Suprem.

Iar ce rămâne în urmă, chiar neterminat fiind, devine mărturii ale veșniciei omenești. Așa este Unfinished, un miracol, o istorie a artei în opere neterminate! Ceva de nesperat, o mare fericire să vezi opere de Leonardo da Vinci, Michelangelo, Tizian, Rembrandt, Van Gogh și zeci de alți mari artiști ai lumii cu opere neterminate, având explicațiile de rigoare. În spatele fiecărui tablou expus, neterminat, exisă o poveste, uneori cât un roman, ca în cazul tablourilor lui Rembrandt sau al pictoriței Alice Neel, care a luat un om de culoare de pe stradă ca model, să-l picteze. Se numea James Hunter. L-a pictat, dar nu a terminat tabloul, fiindcă omul se grăbea și au decis să vină la o nouă ședință. Dar nu a mai venit. Nu a mai venit niciodată. Cercetătorii au aflat că Hunter plecase în Vienam, la război, de unde nu s-a mai întors. Și tabloul a rămas neterminat.
Majoritatea cazurilor au ca motiv al stopării lucrului moartea artistului, care nu l-a mai lăsat să-și termine tabloul. Majoritatrea cazurilor se referă la portrete. Fiindcă istoria artei este, în esență, o istorie a portretului. Mai toate Neterminatele au chipul personajului sau persoanjelor terminat, foarte bine conturat, cu luciul culorilor fixat, dar îmbrăcămintea lor, fundalul, detaliile de peisaj nu sunt realizate, doar sugerate. De regulă, părțile nelucrate sunt ca niște pete de culoare gri sau maro, mate, lăsate așa ca desenul să fie aplicat pe ele, apoi culoarea. Aceste opere arată atât de avangardist încât arta modernă pare o copilărie, imatură, chiar neterminată. Și mă gândesc numai la portretul lui Michelangelo, creația lui Daniele da Volterra, te obsedează, tocmai fiindcă e atât de insolit, chipul și o mână sunt terminate, restul fiind o pată maro, care îi pune în valoare tocmai părțile terminate. Dar în mâna stângă ne sugerează că ține ceva. Ce? O mistrie? O daltă? Un cuțit?

Este o experiență colosală pentru privitor. Discutam cu o călăuză a muzeului și spuneam că este o expoziție ultra modernă, o expoziție a viitorului, pentru că în acest caz acționează co-participarea, privitorul este invitat să termine ceea ce nu a terminat artistul, el trebuie să completeze cu imaginația lui o scenă, un peisaj, un personaj. Iată expoziția ideală, care îl implică pe privitor, îl obligă să fie activ. Aici arta își dovedește supremația, întrucât co-participarea spectatorului este totală, fiind obligatorie. De obicei, lucrările terminate sunt fără cusur, perfecte, rolul vizitatorului este doar unul contemplativ, privitorul este chiar un spectator neutru, nu mai are ce face, fiind pus în fața capodoperei, a perfecțiunii. El trebuie să accepe ceea ce i se oferă ca pe ceva definitiv. Dar acum, când vede ce lipsește, când i se oferă thoughts left visible / gânduri lăsate vizibile, e nevoit, dacă vrea să atingă o deplină satisfacție estetică, să termine tabloul, să completeze ceea ce pictorul a lăsat neisprăvit. (va urma)

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York