Liviu Maior și-a lansat o carte de referință „Doi ani mai devreme, despre ardeleni, bucovineni şi basarabeni în război (1914-1916)” la Cluj

Profesorul universitar Liviu Maior și-a lansat pentru prima dată o carte de istorie în premieră la Cluj-Napoca, acasă la Universitatea Babeș-Bolyai, în preambulul sărbătoririi în această vară a centenarului intrării României în Primul Război Mondial pentru eliberarea Transilvaniei. Dacă până acum s-a vorbit despre Marele Război în mare parte doar cu atenție asupra perioadei 1916-1918, Liviu Maior propune o focusare pe o cercetare autentică cu „Doi ani mai devreme”, despre ardeleni, bucovineni şi basarabeni în război (1914-1916), publicată la Editura Şcoala Ardeleană.

„Am mai spus și cu alt prilej, că în istoriografia noastră, dar nu neapărat în istoriografie pentru că istoricii sunt educați să cunoască adevărul și mulți nu reușesc, în opinia publică există o prejudecată că românii au participat la război între 1916-1918, că au fentat doi ani de război și s-au bucurat apoi de cele mai mari avantaje în timp ce alte popoare au luptat din greu 4 ani în tranșee în războiul de poziții și n-au beneficiat de atât de multe ca românii, ori prin cartea domniei sale dl profesor Maior demonstrează cât de mare este această prejudecată. Cartea începe cu un paradox și se termină cu un paradox. Un paradox este că războiul s-a declanșat prin asasinarea unui mare arhiduce pacifist. Franz Ferdinand a dorit pace, dar moartea lui a adus războiul. Apoi în continuare dl profesor vorbește despre reținerea statelor și popoarelor mici față de război, mai ales a celor din sud-estul Europei, condamnate că sunt mereu butoiul de pulberi. Ele știau de fapt cât și grave și de rele pot fi războaiele și n-au fost foarte entuziaste când s-a declanșat acest război și nu se ferește să spună despre entuziasmul prostesc al marilor puteri, al liderilor lor și chiar al maselor de acolo, corectând un alt clișeu: poporul nu greșește. Se vede că și popoarele greșesc subiectele colective și masive, care ghidate de o anumită propagandă firește că pot greși. De asemenea, dl profesor se întreabă dacă războiul era singura cale de îndeplinire a dezideratelor naționale de atunci. El s-a dovedit a fi fost o cale pentru că dezideratele naționale după război s-au împlinit: marile imperii s-au destrămat și s-au format state după criterii mai potrivite celui etnico-național decât fusese înainte. Și dacă și Sigmund Freud a crezut în acest lucru atunci sunt justificate credințele în acest sens ale altora. Cea mai consistentă parte a acestei cărți după părerea mea este explicația unui lucru esențial: cum au ajuns românii la decizia de la Alba Iulia. Prin capitole foarte bine gândite și texte frumos dozate, profesorul explică cum s-a ajuns de la loialismul dinastic la cel național, cât de greu a fost”, a declarat rectorul UBB, academicianul Ioan Aurel Pop.

Fostul ministru Vasile Pușcaș a vorbit despre actualitatea scrierilor lui Liviu Maior, fiind urmat de discursul prorectorului Ioan Bolovan, care are o carte premiată în acest an despre Primul Război Mondial.

„În urmă cu exact 30 de ani o generație de istorici părăsea băncile facultății universității noastre, printre care mă număram și eu. Dl Maior, dirigintele nostru și îndrumătorul de an ne-a ținut acea prelegere magistrală care însoțea ceremonia de absolvire. Titlul acelei prelegeri suna de genul: istorie și istorism la românii ardeleni în epoca modernă și domnia sa a vorbit despre mari istorici: Papiu Ilarian, Bariț și alții și cred că inconștient, dar profetic prin acea prelegere a anticipat istoria de după 90 în primul rând a domniei sale, dar și a României. Ca și înaintașii ardeleni de la 1918, domnia sa nu numai că a scris istorie, dar a și făcut istorie pentru că a clădit numeroase instituții în Cluj, la București, a reprezentat interesele României așa cum poate puțini ar fi reușit să o facă într-o perioadă de reașezare geostrategică a Europei și a Lumii. Revenind la această carte, aș spune că închide un ciclu și deschide un alt ciclu istoriografic în existența domniei sale. Alături de multe cărți publice despre 1848, despre Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920, despre Memorandul din 1892, despre PNR, despre Războiul de Independență, lipsea parcă Primul Război Mondial și poate nu întâmplătoare este această lucrare despre Marele Război pe care a gândit-o la sfârșitul acestui ciclu de dezvoltare istoriografică. Este o carte diferită pentru că ea îi plasează pe români din localismul unde obișnuiam să-i vedem în lupta pentru a obține în Transilvania drepturile care li se cuveneau, într-un context național, european, în care și românii s-au regăsit cu aceleași aspirații, dar și cu același comportament onorant la fel ca și polonezii, sârbii, croații, slovenii, italienii, germanii și austriecii, maaghiarii în felul lor. Este o carte deosebită pentru că în ea regăsim atât discursul elitelor, fie că vorbim despre cele din vechiul regat sau Transilvania – numai capitolul despre August 1914, declararea războiului de către România și intrarea în război alături de Antanta văzut din perspectiva elitelor transilvănene și bucureștene, dar în același timp războiul văzut și din perspectiva celor mulți, a celui 1 milion de soldați incluși în război înainte de intrarea efectivă a vechiului regat în luptă. Cei mulți vorbesc uneori în cuvinte frustre, atât din scrisorile pe care domnia sa le-a folosit, dar și din memorialistică, valorizând memoriile lui Octavian Tăslăuanu, un ardelean ajuns și la București pe câmpurile de luptă în primele luni ale războiului în Galiția, dar nu numai. Cei mulți vorbesc simplu nu simplist, dar relevant pentru destinul fundamental al acestei lumi de care s-a vorbit, rurală, care reprezenta 85% din populația Transilvaniei, cu atât mai mult recursul la ceea ce spunea David Prodan. Și această carte a dlui profesor Maior este o alternativă la istoriografia – poate prea mult spus – unor colegi istorici la bază cel puțin, mai cu seamă din București – și mă refer specific la profesorul Lucian Boia, înțeleg să o ofere publicului consumator de istorie. Este o altă modalitate de a scrie despre trecut într-un mod accesibil, pentru cei mulți, dar nu în maniera „dacă nu ar fi fost”, „dacă…”, nu în manieră cliometrică, ci în manieră științifică, profesionistă, prin apelul pe care îl face la izvoare, la statistici, la o metodologie specifică, proprie și necesară pentru un istoric care se respectă”, a afirmat profesorul Ioan Bolovan.

Autorul cărții, Liviu Maior, a enumerat o serie de motive care au stat la baza conceperii acestui studiu, unul dintre ele fiind prezentarea fragilității în care se află societățile din întreaga Lume, care pot să fie conduse să facă cele mai grozave fapte de către o conducere politică mai mult sau mai puțin pricepută.

„Un motiv pentru scrierea cărții a fost faptul că Universitatea din Cluj în 1916 a fost comandamentul armatei chezaro-crăiești pentru Transilvania când sibianul von Stauffenberg a fost numit șef al Marelul Stat Major Imperial și care prin relațiile pe care le avea la universitate cu preotul de la biserica lipită de universitate și-a stabilit cartierul general aici. Sigur că va fi mai greu pentru aniversarea lui 27 august la Sibiu, intrarea Armatei Române în Transilvania și cu vașnicii apărători sași ai Sibiului, dar mă rog, și în istorie se întâmplă, vom vedea pe președinte cum salută armata română la comemorarea evenimentului respectiv. Oricum Clujul a fost fascinant în perioada Războiului, universitatea, studenții de la Medicină imediat și-au oferit serviciile pe câmpul de luptă, era un moment aparte. Orașul era și plin de bucovineni refugiați, Bucovina când era rusească, când era austro-ungară, de aceea am și pus numele la capitol: Când amici, când inamici. Bieții de ei, veneau rușii, luau măsurile specifice după care luau bătaie, se retrăgeau, venea Austro-Ungaria și îi pedepsea pe cei care au luptat cu rușii. Am ținut să reintroduc în istoria noastră și acești doi ani de război. Uitați-vă în toată lumea se aniversează Marele Război ca niciun alt eveniment și într-adevăr a fost evenimentul care a șocat și schimbat complet cursul istoriei europene și universale. A fost un moment care a afectat pe oamenii simpli, care au fost obligați să îmbrace uniforma. Doi ani de zile au fost relații bune în mod paradoxal între români, unguri și sași pentru că s-a stabilit atunci un fel de pace pe perioada războiului, până în 1916 când a intrat România în război și au apărut vechile suspiciuni și intrigi. Am fost profesor în SUA și printre colegii mei s-a numărat și un extraordinar personaj sud-est european, Vladimir Dedijer, care a fost unii dintre marii generali ai lui Tito în al doilea război mondial, vecin de casă cu Gavrilo Princip, care mi-a povestit foarte multe despre familia lui Gavril și a scris și cea mai bună monografie, Sarajevo 1914. L-a și costat acest lucru pentru că accesul la arhive l-a primit de la Cancelarul Austriei, iar faimosul Raicovici, care era zbirul Iugoslaviei, i-a spus că era spion austriac în Iugoslavia când el era fugit din Iugoslavia. Acest Gavrilo Princip nu mai este astăzi marele luptător pentru libertate, ci un terorist care l-a executat în 28 iunie pe Franz Ferdinand – ca să vedeți cum s-a schimbat istoriografia. În 1991 se termina istoria lui Gavrilo Princip, care a început în Sarajevo și s-a terminat tot acolo, atunci când un reporter străin l-a întrebat pe un musulman din Sarajevo unde e înmormântat Gavril și tovarășii lui. Răspunsul musulmanului bosniac a fost: acel criminal din cauza căruia nu suntem în Europa? Am avut, ca toți ardelenii, pe cineva – nu cred că a fost familie să nu fi avut cel puțin un membru implicat în Marele Război. Cei care au avut șansa să se întoarcă au povestit cum acolo au avut primele filme, erau entuziasmați când vedeau filmele religioase de pe câmpul de luptă. Au fost și alte motive – pentru că a fost amintit aici și domnul profesor Prodan – el a spus că proiectul lui era să scrie despre 1848, dar cel mai mult își dorea să scrie despre Marele Război pentru că trăise și o parte din el”, a declarat Liviu Maior.

Marius Sălăjean