Parabola sacrificiului total

Vă îndemn să revedeți una din capodoperele filmului mondial, Chariots of fire / Cariotele de foc (1981), în regia lui Hugh Hudson, cunoscut și pentru o versiune a legendei lui Tarzan. Este o parabolă a existenței, văzută ca o cursă atletică. De ce este mare acest film? Prin arta cu care Hudson știe să conducă o poveste extrem de delicată, periculoasă aș spune, pentru perioada în care se petrece: povestea adevărată a doi atleți britanici, unul cu origini evreiști, Harold Abrahams (Ben Cross), iar celălalt, Eric Liddell (Ian Chearleson), un creștin de origine scoțiană, cu mare credință în Dumnezeu, care concurează pentru medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Paris din 1924. Din concurenți, cei doi reușeșsc să învingă prejudecățile religioase, presiunile politice, și să câștige, să se respecte și să devină prieteni.

Este o poveste despre lupta cu sine și cu obstacolele sociale, competiția atletică transformându-se într-o competiție umană, socială și politică. În spatele luptei sportive se desfășoară o adevărată dramă umană, la care participă toți factorii implicați, inclusiv guvernul britanic, interesat să trimită la Olimpiadă un atlet evreu, spre a nu stârni suspiciuni rasiste. Sigur, există o opoziție, o părere care pledează pentru o anumită tradiție, pentru orgoliul național. Din fericire, Harold reușește să învingă prejudecățile rasiste și se dovedește nu numai un atlet de excepție, dar și un mare caracter. Îi este aproape antrenorul, jucat de actorul Ian Holm, încununat cu un premiu BAFTA, fiindcă reușește o creație memorabilă, ce va deveni model pentru multe personaje similare din filme sportive.

Chariots of fire este totodată și o pagină de aur din istoria atletismulului, prezentând felul cum s-a născut sportul profesionist. Sunt semnificative detaliile legate de cursa propriu-zisă, de efortul competitiv, de felul cum arată terenul, cum e vremea, mereu ploioasă, cum are loc un start, cum se desfășoară un finsh, cu pieptul atletului rupând panglica de sosire, dar cheia o constituie culisele, atmosfera din vestiare, din timpul antrenamentelor, cât și din birouri, din birourile înalte, ale oamenilor politici, fiindcă sportul devine un prilej de mândrie națională, de propagandă politică. Disputa este și pe teren, dar și în culise. Evident, apare și o dublă poveste de dragoste, creștinul iubește o tânără modestă, iar evreul se îndrăgostește de o cântăreață de operă.

Atmosfera din culise, tensiunea competițiilor, relația dintre antrenor și sportiv, ca și trama concursului propriu-zis, au fost preluate de câteva filme americane inspirate fie de fotbalul american, fie de jocul de golf, dar ideea de competiție, de sacrificiu, de victorie, de perstigiu, sunt identice. Și mă gândesc în special la memorabilul film al lui Robert Redford The Legend of Bagger Vance (2000), cu Will Smith, Matt Damon și Charlize Theron protagoniști.

Ian Charleson realizează în rolul lui Eric un portret desăvârșit al atletului, al dăruirii absolute, al sacrificiului total, dovadă că trăirile paroxistice, dincolo de limitele fizice, în finish-uri disperate, în extremis, l-au costat scump, căci actorul avea să moară curând, la 41 de ani. Astfel de trăiri nu par din lumea aceasta și să ne gândim la alt caz absolut, actorul Robert Powell, care s-a identificat atât de mult cu Iisus, persoajul jucat în filmul lui Zeffirelli, încât s-a crezut chiar Iisus și a înnebunit. În Carele de foc apar și alți actori de prestigiu, ca John Gielgud, marele regizor Lindsay Anderson, Nigel Davenport, Peter Egan, dar și Kenneth Branagh, ce avea să devină cel mai shakespearian actor și regizor al zilelor noastre. Chariots of fire a fost încununat cu 4 premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film, a obținut alte 14 premii la diferite festivaluri și 19 nominalizări.

Un omagiu adus acestui film se petrece în capodopera lui Nancy Meyers, Holiday (2006), când doi dintre protagoniști, Iris (Kate Winslet) și Miles (Jack Black), merg la un magazin de CD-uri să cumpere un film și aleg Chariots of fire, pe care el îl imită, sugerând alegarea, mișcarea fnish-ului atletic, iar Iris râde de uimire, în timp ce de alături îi privește aprobator Dustin Hoffman în carne și oase, care nu joacă în film, se află întâmplător acolo, printre cumpărători. E un moment antologic.

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York