Portretul revoluționarului de profesie

Se răsucește puțin spre dreapta Lenin în muzeu! Acesta este astăzi „revoluționarul de profesie” invocat de el în urmă cu un secol, așa a ajuns, în halul ăsta! Pe atunci, văzând că masele, acceptând „sistemul”, sunt cel puțin rezervate în a lupta pentru „minunata lume nouă” promisă de comunism, fără națiuni și patrii, Lenin a ajuns la concluzia că popoarele nu vor înfăptui niciodată prin ele însele revoluția proletară mondială și, prin urmare, vor trebui conduse de câte o mână de aleși – „revoluționarii de profesie”, – care vor trebui să aducă „Lumea nouă”.

Aceeași tehnică, aceeași strategie este utilizată și aplicată astăzi prin intermediul școlilor sorosiste, care fabrică pe bandă rulantă noi „revoluționari de profesie”, oameni liberi și frumoși, spirite libere și universale, adepți ai stupidei lipse de prejudecăți, ai dezinhibării totale și acceptării necondiționate a noului, spre o perfectă și idilică lume nouă, fără frontiere, fără națiuni, fără tradiții, fără „preconcepții”, în care oamenii doar să se iubească și să fie fericiți, Lumea nouă.

Ideea lui Lenin a fost că masele imobile aveau nevoie de un corp de „perceptori” ai revoluției care să le insufle ardoarea necesară, prin orice mijloace. „Niciodată în istorie – scria Lenin în mica sa lucrare «Ce-i de făcut?» (1902) – o clasă nu a învins atâta vreme cât nu a dat naștere unor lideri politici capabili să organizeze mișcarea și să o dirijeze”.

Iar cei care dirijează astăzi noua revoluție, civică, sexuală, democratică și cum mai vreți să o numiți, sunt noii „perceptori” care, de sus în jos, insuflă poporului ardoarea către „societăți deschise”, „toleranță” față de orice, „minte deschisă”, dar mai ales spre internaționalism și un model cultural unic, cel multicultural, deja eșuat.

În fundamentarea noii caste de „membri anonimi ai dictaturii colective” și organizarea partidului bolșevicilor, Lenin s-a inspirat din «Catehismul lui Neceaev» (1869). Principiile sale vor deveni „îndreptarul” de muncă și viață al „oamenilor noi” comuniști. Lucrarea definește „revoluționarul de profesie” astfel: „Revoluționarul este un om predestinat. El nu are interese personale, treburi private, sentimente, legături particulare, proprietate; el nu are nici măcar nume. Totul la el e absorbit de un singur interes, mai presus de toate celelalte, de un singur gând, de o singură pasiune: revoluția (…). El a rupt orice legătură cu ordinea publică, cu lumea civilizată în ansamblul ei, cu toate legile, convențiile sociale și regulile morale ale acestei lumi”.

Acesta era cel de atunci, iar cel din prezent, asemenea: nu respectă ordinea publică, respinge „convențiile sociale și regulile morale”.

Revoluționarul de profesie de atunci se va fi dovedit un om certat pe viață și pe moarte cu lumea veche, pe care vrea, nu să o înlocuiască, ci să o extermine, pentru un viitor pe care nu poate și nu vrea să îl definească prea bine, pentru că nu vrea și nu poate să manifeste prejudecăți. Cel mai important este ca acest viitor să se construiască în jurul său și al celor ca el.

Singur și stingher în rândul poporului cu „moravuri învechite”, revoluționarul de profesie realizează paradoxul de a-și închipui că își duce așa-zisa luptă „în numele poporului”, fără a se confunda vreodată cu el, ba dimpotrivă. Ca deținători ai adevărului cel nou, și absolut, deși neverificat, principala sarcină pe care declarau ei că și-o asumaseră era „educația revoluționară a maselor”.

Poporul nu știe mai bine, poporul acceptă conducerea clasei burgheze, corupte și asupritoare, acceptă să meargă la război pentru ideile de „națiune” și „patrie”, masele sunt manipulate cu ajutorul lui Dumnezeu, al religie, un „opium pentru popor”. Pe când el, revoluționarul, doar el printre atât de mulți, știe că burghezia și moșierimea, clasa conducătoare, trebuiesc înlăturate ca relicve ale vechii lumi, „națiunea” și „patria” sunt noțiuni perimate ce vor fi înlocuite de universalitatea și fraternitatea proletarilor individuali, uniți, din toată lumea, iar religia va fi înlocuit de cugetarea liberă, iar Dumnezeu…. e preferabil să moară.

Paralelismul merge mai departe: altfel formulate, acestea sunt ideile generale ale „revoluționarului de profesie” de astăzi, progresist, care vrea schimbarea continuă, numulțumit de sisteme, de structuri, de diferențele dintre oameni, de clasa politică, de frontiere, de preoți, de tot ce vine din trecut și nu se încadrează viziunii sale sumare asupra viitorului.

Depărtarea de popor de la bun început va fi cea care îi va transforma apoi, după victoria revoluției, pe „revoluționarii de profesie” din trecut, deveniți conducători comuniști, într-o castă situată deasupra obiceiurilor și uzanțelor celor pe care declarau că-i reprezintă. Pentru că „revoluționarul de profesie” de atunci și de astăzi nu are alt judecător decât el însuși și pe cel ca el. Ajuns la putere, va fi la fel de antidemocratic ca și cel pe care l-a eliminat, ba chiar tiranic, doar că lui nu i se mai aplică aceleași criterii ale despotismului din trecut, pentru că ele au dispărut, odată cu vechea societate.

În România, „revoluționarul de profesie” de astăzi este „de dreapta”, prin forța împrejurărilor istorice. „Dreapta” este cea internaționalistă și progresisistă, care acceptă necondiționat intervenția și stăpânirea capitalului străin, iar liderii, ca și electoratul său „corporatist”, are astăzi farul călăuzitor către Bruxelles, și nu Moscova, iar „modelul Uniunii Sovietice” este astăzi înlocuit de „o țară ca afară”. În vreme ce stânga, apropiată de electoratul său conservator, poporul imobil, rezistent la „schimbare”, pe care jură acum că îl respectă, are atitudini anticorporatiste deschise, declară că va lupta pentru capitalul autohton și va avea puncte de vedere proprii la Bruxelles, la fel ca alte regimuri conservatoare din Europa (Polonia sau Ungaria).

În acest context își desfășoară activitatea, militantismul și lupta „revoluționarul de profesie”, idiotul util, rebelul fără cauză reală, alta decât rebeliunea însăși. El e nemulțumit de popor, de țară, de clasa conducătoare coruptă și asupritoare, de sisteme, de structuri, și câteodată de faptul că oamenii poartă haine, nu se îmbrățișează pe străzi sau nu rămân nemișcați. Vrea să revoluționeze orice, dacă asta i-ar aduce vreo importanță…

Florin BaditaIată-l! Acesta este „revoluționarul de profesie” de astăzi și, în ciuda înfățișării sale deloc glorioase, mulți țin să ne asigure că reprezintă „minunata lume nouă” de mâine. El poate să organizeze cu același patos și avânt revoluționar, astăzi un eveniment precum „fără pantaloni în metrou”, mai târziu un amplu miting pentru demiterea guvernului, și doar peste câteva săptămâni o manifestare precum „îmbrăţişează un om în faţa Teatrului Naţional”, apoi „rămâi nemişcat pentru un minut în Piaţa Romană”, și peste puțin timp „priveşte în ochi un străin, vreme de cinci minute, în Parcul Izvor”, dar apoi va lupta din nou împotriva lumii vechi, provocând întreaga societate să lupte împotriva corupției, să răstoarne guvernul, să întemnițeze, să facă justiție, să blameze votul majorității, să facă revoluție, cu alte cuvinte. Ce face zilele astea este să deturneze extravagant, ca de obicei, o nemulțumire populară cauzată de o viitoare ordonanță care ar elibera sau disculpa politicieni infractori, către întreaga țară, către modul în care se votează.

Potrivit presei, care a ajuns să-l elogieze, același Florin Bădiță a organizat evenimentul cu scoaterea pantalonilor în metrou, dar și manifestațiile din a treia zi de după Colectiv. A reprezentat „scânteia manifestațiilor de la Colectiv care au dus la căderea lui Victor Ponta”. Apoi este la originea manifestațiilor împotriva ipoteticelor ordonanțe de urgență care ar grația politicienii corupți.

Citește continuarea pe Anonimus.ro, Autor: Cristian Pătrașcu