Rădăcinile fericirii „Clipe pe puntea vieții„ de Titina Nica Țene

Ajunsă la vârsta bilanțurilor, Titina Nica Țene, sen­si­bilă poetă și prozatoare, a decis să își adune între copertele unei cărți în­treaga operă epică, secționată pe capitole diacronic. Rezultatul aces­tui demers este volumul de față, Clipe pe puntea vieții, în care rei­te­re­ază metafora din titlul unei cărți de proză (Viața ca o punte) apărute cu câțiva ani în urmă (2011). „Am pornit de la premisa că viața e ca o punte pe care trecem.ˮ, spune la un moment dat, sugerând că a trăi în­seamnă a-ți păstra echilibrul între clipele existenței, dar și a-ți găsi propriul balans alături de cei dragi, în societate și în mijlocul naturii, de care este iremediabil îndrăgostită.

Volumul este secționat în trei capitole (Pietre de adu­cere‑aminte, Viața ca o punte, Bucuria întoarcerii în timp. Întâmplări hazlii cu o nepoțică povestite de bunică – fiecare reprezentând unul dintre volume de proză apărute sub semnătura sa până acum), în care se regăsesc 47 de proze scurte (majoritatea de o pagină – două), umate de date bio-bibliografice.

Titina Nica Țene este un om simplu, care știe să se bucure de lu­crurile simple (chiar are un volum intitulat chiar așa, Bucuria lu­crurilor simple!) și care respinge rafinamentul stilistic și duplicitatea, pre­ferând să (se) comunice dintr-o respirație („ce-i în gușă-i și-n căpușăˮ, cum se zice în popor), recurgând la un lexic ușor accesibil tuturor. La fel este și scrisul său: Titina Nica Țene are un mesaj clar, concis, lipsit de ornamentări sau subtilități, dar, de fiecare dată, textele ei transmit un mesaj moral, experiențele proprii pe care le aduce în pagină constituindu-se în adevărate lecții.

Prozatoarea dovedește o filozofie de viață cu totul particulară, care o determină să se declare fericită: „Aparent, eu nu am avut în viață motive pentru care să fiu fericită, dar mă consider totuși un om fericit. Am pornit de la premisa că viața e ca o punte pe care trecem. Excesele de nici un fel nu sunt bune. Nici în bine, nici în rău. Riscăm să ne dezechilibrăm și să cădem de pe punte.ˮ (Puntea). Chiar unul dintre fiii ei observă că este „mereu veselă pentru nimicˮ. Acest „nimicˮ se traduce însă prin bucuria ei de a trăit, prin capacitatea de a savura existența cu toate ale ei, bune, rele, considerând viața un dar de la Dumnezeu și crezând cu putere că omul are datoria de fructifica acest dar.

În timpul copilăriei, spre care se întoarce cu nostalgie – pe de o parte, fiindcă se găsește deja la vârsta înțelepciunii, pe de alta, deoa­rece retrăiește vârsta nevinovăției alături de cele două nepoțele ale sale –, fericirea Titinei avea rădăcinile adânc înfipte în familie și satul natal. „Nu țin minte să mă fi mângâiat mama vreodată. Nu avea timp. Dar eu eram foarte fericită.ˮ, spune. Nici sărăcia familiei nu poate re­teza fericirea pe care o resimte în fiecare zi, nici necazurile cu care se con­frunta întreaga societate. Fiind a patra născută din familia Nica, ape­lând la oglinzi într-adins ușor deformate, revede cu ochii minții me­reu casa părintească populată de opt copii, deși, în fond, a doua fiică murise înainte de nașterea Titinei, iar Stelian se născuse când „ne­neaˮ, fratele cel mai mare, era soldat, deci deja adult, pe propriile picioare.

Ușureiul vâlcean este un topos magic și misterios, în care orice se poate întâmpla, chiar și să învie morții. Ea însăși, fata „denevoieˮ, născută moartă, a înviat după ce tatăl a tras-o cu mătura de sub pat, iar o parte dintre trăsniții din sat, îngropați în pământ, au înviat și ei. Nici nu este de mirare că astfel de lucruri s-au putut petrece, din moment ce autoarea își aduce aminte cum, însuflețiți de cântecul din caval al lui nea Ilie, copacii tăiați, folosiți drept fotolii în sala „filarmoniciiˮ reprezentate de curtea părintească, au înfrunzit!

Primul moment de răscruce din viața micuței Titina îl repre­zin­tă începerea școlii, unde nu îi place, fiindcă este extrem de slabă și scundă, oamenii o evită, în plus nu prea înțelege de ce trebuie să tot citească, din moment ce știe deja toate literele. „«Învățați carte, ca să nu munciți!», spunea tataˮ, afirmă prozatoarea în mai multe lo­curi, dând de înțeles că pentru țăranul deposedat de pământ de către co­muniști, cu doar șase clase primare, idealul îl reprezenta nu ne­munca, ci munca intelectuală, pe care nu avea capacitatea de a o per­cepe drept efort. Titina este îndemnată să învețe, fiindcă nu era „bună de sapăˮ, adică trupul ei n-ar fi făcut față provocărilor muncii fizice. Școala reprezenta șansa plecării „în lumeˮ, unde desigur era mult mai bine decât în satul prăfuit unde a văzut lumina zilei. Însă copila are o dilemă: mama îi amenință, când sunt neastâmpărați copiii, că va pleca în lume, dând astfel o conotație negativă termenului.

Devenită adultă, eroina înfruntă greutățile cu stoicism: „Nu m‑am speriat. Întotdeauna am fost o norocoasă și am cre­zut cu tărie în bine.ˮ. Această filozofie o urmează la a doua răscruce a existenței, când se mărită fără nuntă: „Ne‑am căsătorit singuri, într‑o cameră cu chi­rie, cu verighete din fire de iarbă. Bogați spiritual și foarte săraci ma­terial.ˮ.

Fericirea maturității a descoperit-o în iubire. În iubirea pentru soț și pentru copii, apoi în iubirea pentru nurori și nepoți.

Supărată de atitudinea tinerilor vizavi de persoanele în vârstă, ține să sublinieze: „Tinerii de azi au impresia că noi «ne‑am mâncat tra­iul și mălaiul» și nu mai avem nimic de făcut. Noi trebuie să le ară­tăm că nu este așa.ˮ, accentuând ideea că fiecare vârstă își are fru­mu­sețea ei, propriile rădăcini ale fericirii.
„Bătrânețea vine cu dureri de oase și cu nepoțiˮ, spunea un doc­tor. Dacă în privința sănătății Titina nu are de ce se plânge, dim­po­trivă, îngrijindu-se atent, se bucură de o vitalitate de invidiat, cu to­­tul altfel stau lucrurile când vine vorba despre nepoți. Catinca și Anastasia îi umplu viața și constituie inepuizabile surse de inspirație pentru scrierile sale.

În acest punct, prozatoarea sugerează că fericirea ei poate să vină din surse contradictorii, antinomice: „Bineînțeles că, dacă mă chea­­mă copiii mei să‑i îngrijesc, în câte o zi, când nu merg la gră­di­ni­ță, pentru că sunt bolnavi, sunt feri­cită. Dar, dacă nu mă cheamă, sunt foarte fericită.ˮ.

Zilele și nopțile petrecute cu nepoțelele înseamnă efort, dar și bu­curia de a redescoperi lumea și oamenii prin ochii lor, motiv pentru care afirmă: „Spun, fără teama de a greși, că niciodată nu am învățat așa de multe, din altă parte, cum am învățat de la copii. Toți copiii sunt îngeri trimiși de Dumnezeu pe pământ.ˮ.

Ultimul text din volum, prefigurează de pe acum (Anastasia a avut o premoniție legat de aceasta!) viitoarea carte de proză a Titinei Nica Țene, dedicată celui mai proaspăt „înger trimis de Dumnezeu pe pământˮ, în familie, micuțul Ștefan Mihai.

Clipe pe puntea vieții, antologia de autor a Titinei Nica Țene, este o carte delicioasă, care se citește pe nerăsuflate, bună de citit într-o seară de iarnă, la gura sobei în care pâlpâie flăcările amirosind a pruni bătrâni, ori într-o după-amiază leneșă, petrecută în parc, printre pomii înfrunziți!

Voichița Pălăcean-Vereș

Editura NAPOCA Nova, 2017