Omagiu kitsch-ului

Marea retrospectiva de la Guggenheim Museum ne-a lamurit definitiv asupra unei realitati indubitabile: prevalarea artei europene asupra celei americane. Europenii cu arta, americanii cu banii. Si este suficient sa vedem operele expuse aici, in aceasta retrospectiva, compartativ cu tot ce ne prezinta galeriile americane. Ce-am vazut la Guggenehim, am aratat, iar acum am sa ofer, prin contrast, exemple din cateva recente vernisaje. La Bernarducci, de pe 57 St., vedem o retrospectiva a acestei galerii axate in proportie de 95 la suta pe fotografie. Se numeste “Size doesn’t Matter” / Marimea nu conteaza. Peste 50 de artisti expun kitsch-uri fara masura. Domina nuduri feminine, masini de lux, piscine, plaje, tot ce inseamna calofilia unui El Dorado american. Si tot in zona de elita a artei, la Tibor de Nagy Gallery vedem universul artistei Sarah McEneaney, o ambianta domestica, plina de stangacii voite, cultivand un realism naiv, precum un elev care invata sa deseneze si coloreze. Intr-o sala alaturata, rusoaica Vera Iliatova a imaginat un grup de fete care se plimba printe flori-gigant, fara sa fie carnivore sau SF. Kitsch retrospectiv intalnim si la Gerald Peters Gallery, de pe 78 St, unde artista Pat Lipsky, in expozitia “Stain Paintings 1968 – 1975”, isi vinde niste facaturi la preturi exorbitante, prezentandu-le ca picturi in ulei sau acrylic pe panza, dar in realitate este vorba despre watercolor (acuarela). O escrocherie pe fata.

Invazia kitsch-ului a devenit eveniment. Iar semnificativ este ceea ce se intampla la Francis M. Naumann Fine Art Gallery, de pe 57 St., deci din elita galeriilor newyorkeze, care a marcat 100 de ani de la prima manifestare a celebrei Society of Independent Artists din New York printr-o expozitie kitsch. Galeria este specializata in arta europeana avangardista. Galeristul Francis Naumann este si autor al unor eseuri dedicate avangardei, dar mai ales al celor doua carti despre viata si opera lui Marcel Duchamp, publicate in 2012 si 2014. De altfel, expozitia chiar este dedicata lui Marcel Duchamp, cu precizarea ca este legata de ceea ce se relateaza in aceste carti.
Foarte laudabila initiativa, dar care nu a trecut mai departe de nivelul kitsch al artei americane actuale, impuse de miscarea pop-art, care este ca o piatra de moara de gatul unei pasari ce vrea sa zboare. Caci ce a facut dl. Naumann, a cerut / comandat unui numar de 31 de artisti de diferite nationalitati, sa aduca un omagiu artistului Duchamp. Iar un fapt laudabil. Dar le-a dat ca tema, ce credeti? Lucrarea Fountain (1917), ce fusese semnata “R. Mutt”. Care reprezinta un WC. Si care, la timpul ei, insemna un potest fata de arta academica, era un gest de fronda anti-art. Dar azi ce poate fi? Un reper pentru arta kitsch. Fiindca in timp ce unii se afiliau miscarii Dada sau suprarealismului, marea arta isi vedea de drum. Picasso, Matisse, Klimt sau Brancusi isi dadeau masura cu opera nemuritoare.

Si artistii respectivi, de la Naumann Gallery, au intrat in joc, au cautat sa faca, vorba ceea, din closet bici! De pilda, rusul Alexander Kosolapov prezinta un triptic de pisoare din “revolutionary porcelan”, avand in interior niste adezive suprematiste, cu un triunghi, un patrat, iar pe ultimul sta scris “Lenin”! Adevarata ironie schizofrenica. O alta lucrare, creatia italianului Carlo Maria Mariani, reprezinta un nud boticellian, deci o imagine renascentista, nud vazut din spate, asezat pe un vas de toaleta, avand alaturi si o ramura cu banane, ca sa ne sugereze ca in timp de sta pe WC, frumoasa din imagine mananca din aceste exotice fructe! Mike Bidlo vine cu o instalatie de pisoare maro, fara nici o idee. Ca si Richard Pettibone cu “The Blind Man”. Un alt artist, Ray Beldner, mai rusinos, imbraca toaleta intr-un ambalaj de lux, asa cum vedeam la magazinele de moda (“Peelavie”). Adica iti vinde un obiect de rahat, intr-un ambalaj fastuos. Totul este asa. Precum este kitsch-ul, la limita vulgaritatii.

Trebuie spus ca toate aceste bazaconii, prezentate ca arta, starneau rasul vizitatorilor. In timp ce baiatul care servea bauturile, canta: “If you have a body, you are an athlete”, fara vreo legatura cu expozitia, ca sa intregeasca atmosfera surrealista. Caci e vorba de o fantana, unde totul curge (panta rei)! Nu m-ar fi mirat daca aparea si Trump pe o asemenea fantana (fountain) duchampiana. Orice este posibil cand nu ai ce spune. Efectul este ridicol si nul, nu mai este avangardist. Ceea ce in perioada interbelica insemna o atitudine, Marcel Duchamp fiind unul dintre pionierii surrealism-ului, acum nu mai are decat un efect rizibil. Aceasta se numeste “An Homage” pe care galeria Naumann il aduce lui Duchamp. Sau poate ca galeristul isi exprima aici adevarata atitudine fata de o perioada semnificativa din istoria artei, dar care si-a trait traiul?! E de preferat totusi ceea ce vedem la Blum & Poe Gallery, de pe 66 St., unde Gavin Kenyon expune pe pereti presurile de la usi, pe care ne stergem pe picioare, dar le construieste din tabla sau bronz. El le numeste shrouds, adica giulgiuri, fiindca sunt si monocrome, cenusii sau negre. E tot o atitudine de fronda, de negare a formelor artistice de orice fel!

Ma gandesc din nou la retrospectiva de la Guggenheim, unde i-am vazut expusi alaturi pe Brancusi si Duchamp. Noi avem tot respectul fata de ceea ce francezul Marcel Duchamp a facut pentru Brancusi, fiind cea mai buna calauza a lui in America. Si tot el l-a sfatuit pe Brancusi sa dea in judecata statul American, respectiv serviciul vamal din New York, care a interzis intrarea in Statele Unite a unor lucrari, considerandu-le piese industriale, fapt ce a declansat un faimos proces, castigat de Brancusi, moment care l-a consacrat definitiv ca fondator al artei moderne americane. Toata aceasta poveste, implicit relatia Brancusi-Duchamp, o redau pe larg in cartea Brancusi in America. Da, dar si din alaturarea de la Guggenheim se vede diferenta colosala intre arta celor doi artisti. Brancusi depaseste timpul, epoca in care a creat, Duchamp nu poate fi inteles decat in perioada in care a trait. Ramane un avangardist francez americanizat. Si un apreciat jucator de sah! De unde si omagiul adus de Sophie Matisse, nepoata lui Henri Matisse. In istoria artei, o partida de sah intre Brancusi si Duchamp este inegala. Unul apartine eternitatii, celalalt unei epoci bine determinate, dovada expozitia de la Naumann Gallery, care ne arata ce ridicol ne apare azi avangardismul. El nu poate fi tratat decat ca fenomen, ca reper istoric, ca document, fiindca altfel, dupa criterii artistice, artisti ca Duchamp nu au nici o valoare estetica. La fel nici cele 31 de omagieri de la Naumann. Fountain a fost ceea ce avea sa devina Campbell’s Soup al lui Warhol, simbolul kitsch-ului American. O aberatie a neputintei creatoare. Iar acum, ce salt vedem, ce mutare de sah istorica? Nici una. De la pop-art, Naumann Gallery ne prezinta toilet-art!

De ce se mentine iluzia artistica numai la nivel urinal? O seama de artisti importanti, 31, printre care John Baldessari, Joseph Kosuth, Peter Saul, Douglas Vogel sau Ai Weiwei, fac filosofia chibritului. Adica nu avem nici o satisfactie estetica, dar nici macar una culturala sau informativa, fiindca, in timp ce organizatorii de la Guggenheim au marcat relatia Brancusi-Duchamp prin expunerea alaturata a unor lucrari, Naumann Gallery nici nu-l pomeneste pe Brancusi. De altfel, din mai multe discutii pe care le-am avut cu dl. Naumann, domnia sa este tributar la acest capitol datorita goanei sterile dupa cai verzi pe pereti. Poate va scrie macar un eseu reparatoriu, Brancusi si Duchamp. Merita.

Grid Modorcea, Dr. in arte
Corespondenta de la New York