Banchetul suprarealist (I)

O mare sarbatoare a artei, in luna pomilor in floare, este TEFAF – New York Spring, adica targul cel mai cuprinzator de arta moderna si antichitati din lume. Infiintat in 1988, TEFAF pomoveaza, asa cum scrie in statut, “arta de cea mai bună calitate de-a lungul veacurilor, creând o comunitate a dealerilor și experților din întreaga lume, care să inspire iubitorii și cumpărătorii de artă de pretutindeni”. De aceea, el se mai muneste si “Your Art Community / Comunitatea ta de arta”. Dar initialele exprima titulatura The European Fine Art Foundation aka The European Fine Art Fair, targ ale carui baze s-au pus in Helvoirt, Olanda, apoi a capatat amploare si a ajuns sa fie incorporat de americani in forma pe care o vedem acum, aici, la Park Armory, locatia obisnuita a targurilor de arta newyorkeze.

Fericit destin pentru Armory, un fost depozit de munitie al armatei americane, dublat de un corp de elita insarcinat cu supravegherea presedintelui tarii, dar e sigur ca nici un ofiter nu si-a imaginat ca aici va fi sarbatoarea de elita a artei mondiale. Am vazut galerii din Tokio, Sao Paulo, Viena si San Francisco, Stockholm si Hong Kong, galerii de pretutindeni, circa o suta de mari galerii, insa cele mai multe erau din Paris, Londra si New York, o triada a oraselor de aur. A fost o mare incantare sa ma reintalinesc cu galeristi americani despre care am tot scris, ca Richard Gray, Paul Kasmin, Francis Naumann, Maxime Savage de la Tambaran Gallery, cu cei de la Acquavella si Skarstedt, aflati alaturi, asa cum sunt si galeriile lor de pe 79 St., cu cei de la Sean Kelly si Marlborough, de la Hans Kraus si Hammer, mereu cu surprise de valoare, sau sa ma intalnesc cu muzeografi de la British Museum, cel mai mare muzeu din lume, dar mai ales cu galeriste de un mare rafinament din Paris, cu care am discutat despre antichitatile de la Luvru, dar si despre soarta Frantei, aflata sub presiunea terorista si care nu-si mai regaseste pulsul. Franta, simbolul ratunii, traieste o criza de personalitati! La una din galeriile franceze, L’arc en Seine din Paris, am vazut si o fotografie a piesei Vrajitoarea de Brancusi si am putut sa discut cu galerista ca la mine acasa, fiindca si ea era familiarizata cu opera lui Brancusi, dar stia mai putine fapte despre cariera lui Brancusi la New York, in America, incepand cu anul 1913, cand a debutat aici, alaturi de prietenul sau Henri Matisse, cu care mergea frecvent la “Romanie Marie”, celebrul restaurant romanesc din Greenwich Village, si cu care a facut turneul post-Armory Show, mergand cu Matisse la Chicago, apoi la Boston, turneu care i-a prilejuit sa-i vorbeasca artistului francez despre tara noastra, despre radacinile sale. Atunci i-a vorbit si despre iia romaneasca, din care Matisse avea sa faca peste ani o sarbatoare picturala.

O sculptura de Brancusi, Nou Nascutul, trona si la etaj, in mijlocul boxei lui Paul Kasmin, galerist american care a descoperit dubluri ale catorva opere de Brancusi, pe care le-a expus acum cativa ani in galeria sa din Chelsea. Iar de atunci, oriunde participa la un eveniment major, se prezinta cel putin cu o lucrare de Brancusi. La targul dealerilor de arta, care a avut loc tot aici, la Park Armory, a facut un adevarat eveniment din aceasta comoara, reconstituind pasajul Impasse Ronsin din Paris, unde si-a avut artistiul roman atelierul.

Tot la etaj am dat peste galerii de lux, care expuneau si moda, dar mai ales bijuterii. Era acolo celebra Alexandre Reza din Paris, unde m-am intretinut cu galerista Juan Yao, intreband-o daca vedetele filmului francez, de la Brigitte Bardot si Michelle Morgan la Isabelle Hupert si Marion Cotillard, au purtat sau poarta bijuterii Reza. Mi-a spus categoric ca da. Ramane sa verificam, oricum, e de crezut, fiindca o mica podoaba pe un deget costa circa 20 de mii de dolari!

Dar cea mai mare satisfactie am avut-o la galeria Di Donna din New York, care si-a numit expozitia “A Surrealist Banquet”, ceva fantastic, in care trona neasemuita sculptura Buste de femme rétrospectif (1933) a lui Salvador Dali. Galeria e specializata in arta suprarealista, fiindca proprietarul ei este specialist in domeniu, s-a nascut la Paris, a studiat arta la Londra si si-a facut mana la New York, fiind vicepresedintele celebrei Case de licitatii Sotheby’s. Si apoi si-a facut galeria proprie, orientandu-se spre suprarealism. De ce? Vom vedea. Dovada ca toate lucrarile erau unicat. Ca piesele lui Isamu Noguchi, Jean Arp sau tabloul lui Magritte, L’ Explication (1962), reprezentand o sticla avand ca “umbra” un glont identic, iar intre sticla si glont un morcov, fiindca morcovul este simbolul fricii, ti-e frica de glont si prinzi curaj band din sticla. Apoi exhibitiile lui Claes Oldemberg, de care se tine aproape si Man Ray. fotograful, care acum ne surprinde cu o mica instalatie, un holsurub pe rolul coditei unui mar galben, acoperit cu un clopot de sticla, iar alaturi te soca ironia lui César, care a realizat un calup de argint format prin compresarea unor tacamuri, greu de imaginat ca exista vreun banchet la care esti servit cu astfel de tacamuri compresate! Dar aici era vorba de un banchet surrealist si in acest domeniu totul e posibil! Nu mai insist, fiindca am sa revin cu o cronica speciala chiar de la galeria lui Di Donna, de pe Madison Avenue. Merita. La TEFAF nu ne-a aratat decat o parte din comoara. Dar suficient, sa faca diferenta. Era o adevarata sarbatoare a surrealism-ului nemuritor!

Intr-o recenta carte, numita chiar Suprarealismul (2016), la care am lucrat ani buni, am aratat ca toata istoria artei are o dimensiune suprarealista. Suprarealismul este o permanenta a artei. Cu aceasta idee a fost de acord si Emmanuel Di Donna, cand i-am oferit cartea, aratandu-i ca baza surrealismului a fost pusa de avangardistii romani, in frunte cu Tristan Tzara, Victor Brauner, Jacques Hérold, Marcel Iancu, Jules Perahim si multi altii, carora le-am dedicat capitole speciale. André Breton le datoreaza totul. Cel putin cu Victor Brauner, caruia i-a prezentat prima persoanla, si cu teribilul Jacques Hérold realiza celebrele “cadavre exquis”. Una dintre lucrari, o colaborare in trei, am vazut-o expusa mai an chiar la MoMA. E foarte greu, deci, sa excluzi din miscarea surrealista contributia de pionierat romaneasca. Insa nici unul dintre acesti artisti fondatori nu era prezent la Di Donna si la nici una din generoasele galerii ale acestui neasemuit trag, in care arta moderna si contemporana nu a fost parca niciodata mai aleasa.

Abia in acest context ne dam seama cat de vitregita a fost soarta artistilor romani pe care tara nu i-a sustinut in nici un fel. Romania in continuare nu-si cunoaste destinul, dovada ca nu-si impune valorile, le lasa in voia soartei, sa se impuna de la sine sau cum o vrea Dumnezeu. Daca ICR New York ar fi existat (nu doar pe hartie!), ar fi adus o galerie romaneasca aici, sa fie si Romania reprezentata cu valorile ei. Si in aceasta galerie i-am fi vazut laolalta pe Brancusi, Tristan Tzara, Victor Brauner, Marcel Iancu, Jaques Herold, Jules Perahim si pana la Corneliu Baba, George Apostu, Mircea Ciobanu, Mirel Zamfirescu, ar fi fost poate cea mai socanta prezenta la acest faimos targ. Si toata lumea ar fi vorbit, automat, de Romania.

Asa, ea nu exista. E fum, e abur, nimeni nu o pomeneste. Doar eu? Cu o floare nu se face primavara. Iar pe Internet apare despre Romania numai de rau, numai stiri urate. Politrucii tarii, platiti regeste pe la consulate si ICR-uri, nu-si fac datoria, fiindca nu au cultura si nu stiu ce rol are cultura pentru viata si imaginea unei tari.

Aici, toate galeriile isi reprezinta tara de bastina, sunt mandre de artistii cu care defileaza. Exista un formidabil de discret patriotism prin valorile artistice. E teribil. Ii invidiez, fiindca eu bantui prin toate locurile culturale importante ale New York-ului si Romania nu exista. Iar acum, aici, ar fi avut o sansa uriasa sa-si arate forta.

Arta romaneasca exista prin doua dimensiuni principale, cum ii spuneam si lui Di Donna, prin Brancusi si prin surrealism. Brancusi este verticala ei, iar surrrealismul, orizontala. Aceasta este crucea artistica a Romaniei. Dar Romania nu stie sa-si duca crucea. Nici la retrospectiva de la Guggenheim Museum, cum am aratat anterior, unde ne intalnim cu colectia Brancusi a muzeului, ICR New York nu si-a facut datoria. Nici acum. E un Institut fantoma. Poate ca este suprarealist si nu stim noi. E un fel de a trage mata de coada. Parca ar reprezenta o tara bananiera, nu Romania surrrealista si profunda a lui Brancusi. Poate crede ca o reprezinta, dar pe partea negativa, fiindca exista si conotatia rea, cum ar fi anti-arta. Noi vorbim aici insa de un surrealism creator, care este un joc superior, o expresie ludica, o gridophanie spirituala.

Va urma.

Grid Modorcea, Dr. in arte
Corespondenta de la New York