Invitatie la banchet

Am primit o invitatie la banchet. Desigur, la banchetul artei. Dar nu al artei in general, al artei fara nume, ci al artei suprarrealiste, arta-regina, arta artelor, cu finalitate fara scop, un triumph al gratuitatii, al ospatului placerii. Numele expozitiei “A surrealist banquet”. Si toate lucrarile expuse te indemnau la ospat. O sectiune expunea obiectele (“les objects”), alta mesele unde se pun obiectele (“Les tableaux-objects”), iar a treia te poftea la masa si iti oferea un menu de exceptie (“hors menu”). Titlurile sunt date in franceza, fiindca galeristul, Emmanuel Di Donna, este nascut la Paris, dar s-a implinit la New York. Si e suficient sa spun ca el a fost timp de 20 de ani vicepresedintele Casei de licitatie Sotheby’s. Iar locul unde a dat banchetul este propria galerie, Di Donna Gallery, una dintre cele mai selecte galerii ale New York-ului, localizata vizavi de celebra casa de moda Alexander McQueen, de pe Madison Avenue. In buricul targului, cum se spune.

Cazul lui Di Donna este emblematic pentru a intelege America si cum au evoluat lucrurile in arta americana. Expozitia cuprinde 53 de lucrari, realizate de 34 de autori: Jean Arp, Hans Bellmer, Alexander Calder, César, Joseph Cornell, Salvador Dali, Claude Lalanne, Magritte, Isamu Noguchi, Claes Oldenburg, Man Ray, Robert Watts, Tom Wesselmann, Arman, Balthus, Georges Braque, Leonora Carrington, Giorgio de Chirico, Enrico Donati, André Masson, Giorgio Morrandi, Max Ernst, Pablo Picasso, Odilon Redon, Pierre Roy, Fernando Botero, Marc Chagall, Jean Dubuffet, Juan Gris, Ben Nicholson, Yves Tanguy, Wayne Thiebaud, Georges Hugnet, Paul Outerbridge, Jr., cele mai multe fiind semnate de Dali (6), Man Ray (6) si René Magritte (4). Dupa cum observam, cei mai multi dintre artisti sunt europeni. Aceasta este realitatea in toate galeriile americane, in toata manifestarea plastica din America. Europa cu arta, iar americanii cu banii, cu oportunitatile. Ei au stiut cum sa aduca arta europeana in America si i-a creat toate conditiile sa infloreasca si sa se vanda. Iar pe linie artistica, americanii, cu generatia Andy Warhol et co. drept piston, au transformat-o in kitsch. Aceasta este curba: arta – bani – kitsch.

Iar Di Donna s-a conformat acestui mecanism instinctiv. Nici nu trebuie sa fii constient de acest proces de deplasare a accentelor, de pe valoarea estetica pe valoarea comerciala. Sigur, toti galeristii americani fac comert. Comert cu arta. Da, dar creeaza conditii optime, cum nu mai creeaza nimeni pe pamant, ca aceasta arta sa fie cunoscuta si vanduta. Sa luam numai cazul Brancusi. Ce ar fi fost Brancusi fara America? Vorba lui, “nici nu as fi existat”. Americanii l-au adus la New York, i-au organizat sute de expozitii, l-au platit regeste, ca sa nu aiba grija zilei de maine si i-au cumparat si vandut tot, tot ce a creat! Si azi ii tot organizeaza expozitii si ii revand lucrarile. Asa a ajuns Christie’s sa-i revanda recent Sleeping Muse cu 57, 4 milionae dolari, record pentru el si Romania. Americanii au impus un Brancusi dupa legile lor, insa fara sa se amestece in creatia artistului, in conceptia sa despre arta, fara sa influenteze in nici un fel directia unde lovea cu dalta. Artistul a ramas liber, total independent, ei nu au facut decat au exploatat la maximum munca lui.

Nu aceasta este dorinta oricarui artist, sa aiba parte de oameni priceputi, care sa stie sa-i exploateze munca? Evident, artistii din lista de mai sus nu sunt descoperiti de Di Donna, nu el i-a creat sau lansat. El doar profita de existenta lor, i-a selectat, le-a achizitionat lucrari, le face reclama si ii pune in circulatie.

Dovada ca ne-a invitat la banchet, iar expozitia a fost gandita tocmai pe ideea unui ospat. Astfel, avem sandwich-uri precum cele realizate de Yves Tanguy, Thiebaud, Robert Watts si Tom Wesselman, branza lui Magritte, pestii lui Chagall, Homarul-receptor al lui Dali, painea albastra a lui Man Ray, meatball-ul (perisoara) lui Claes Oldenburg, fructele lui Braque, Picasso, De Chirico, Lalanne, Man Ray, Botero, ca si perele de pe semineul lui Dubuffet; avem tacamurile lui Man Ray (“Monsieur Couteau et Mademoiselle Fourchette”), cogea furculita (“fork” – furca) a lui Oldenburg, iar pentru capcauni, caci sunt si din acestia, multi invitati, compresiunile lui César; bem din cupele lui Juan Gris si Arman, din amphora lui Arp sau din sticlele lui Braques si Juan Gris, ca si din oala lui Picasso sau ne folosim de oferta lui Nicholson (“Mug, Jug, Cup”, adica halba, cana, ceasca); avem ambinanta, ca atmosfera din fotografia lui Paul Outerbridge, ne putem racori cu evantaiul lui Pierre Roy, la ferestrele lui Picasso si Magritte sau la Oaza lui Dali.

Asadar, exista toate elementele ca sa ne simtim bine, sa vedem cat de mare dreptate avea Salvador Dali care confunda in mod expres suprarealismul cu arta culinara. El a realizat cele mai suprarealiste bucate care s-au creat vreodata, asa cum am aratat anterior, cand ne-am ocupat de gastro-estetica lui Dali, iar aici, la Di Donna, suprema nebunie este tabloul Vision of Hell (1962), unde avem imagina unui ospat draconic, cu furculite sub forma unor clesti de rac, si toata devorarea se petrece sub ochii unei maicute, poate ai Fecioarei Maria.

Evident, avem si buchete de flori pictate de Wesselmann, Max Ernst, Balthus, Chagall, precum si muzica vesela, pe care o auzim cantata la “pianul lui Mozart”, creat de Salvador Dali.

*

O sarbatoare in toata regula, cu opere inviate, care ne vorbesc. O animatie suprarealista. Parca am vedea un film surrealist, realizat de Buñuel si Dali, de Clair si Picabia. Sau un serial de desen animat, din familia lui Tim Burton, fiindca operele acestui gen sunt inocente, nu intamplator sfera inspiratiei este lumea organica, lumea naturala, adica animale, pasari, pesti, fructe, legume si multe, multe plante, deci un zoomorfism botanic.
Si am sa aduc o alta dovada, caci am mai primit o invitatie: in aceeasi zi cu “A Surrealist Banquet”, s-a vernisat si expozitia “Lalanne”, unde banchetul de la Di Donna s-a prelungit cu cel de la David Benrimon Fine Art Gallery, de pe Fifth Avenue. Am intrat intr-un spectacol planetar, fiindca sotii Lalanne, François si Claude, au dovedit o abilitate suprarelista iesita din comun, recreand o fauna si flora idilica, prin reproducerea in marime naturala a unei turme de oi realizate din lana si piatra. Ei declara ca oricine, de oriunde, recunoaste ce sunt si ce inseamna aceste animale, nu e nevoie de nici o explicatie. Si totusi o lucrare se numeste Pour Polytheme, cu referinta la un pasaj din Odiseea lui Homer. Evident, asemenea oi surrealiste au o dimensiune mitica.

La fel de coplesitor era si Babouin-ul, ca si caprioara, vaca sezand sau elanul Wapiti. Pareau animale fantastice, din familia lui Singe aux Nenuphars / Maimuta cu crini. Fantezia suprarealista are atingere cu magia. Mai lipsea Pomme bouche, creatia din bronz a lui Claude Lalanne din galeria lui Di Donna. Desigur, opera familiei Lalanne poate fi perfect integrata in Oaza daliniana a lui Di Donna. Care este mai apropiata de originea miscarii suprarealiste. Si sa ne gandim numai la faptul ca sotii Lalanne sunt post-surrrealisti, abia se nasteau cand miscarea era in floare, ei au creat operele lor dupa anul 1960. O noua dovada ca surrealismul este o miscare fara varsta. Si extrem de generoasa. Nu e gresit sa spunem ca el este pe potriva naturii umane. Ca spiritul artistic are o natura ludica.

Un amanunt istoric: in anul 1952 sotii Lalanne l-au cunoscut la Paris pe Constantin Brancusi, fiindca locuiau in acelasi bloc, erau vecini. Iar taranismele geniale ale lui Brancusi le-au influentat definitoriu cariera. Contactul organic cu natura al artistului roman i-a coplestit. Acest amanunt il leg de filosofia naturalitatii a lui Brancusi, iar naturalitatea este insasi esenta artei, implicit a surrealismului. Si Brancusi, cu unele lucrari, in special cele zoomorfe, poate fi bine integrat in sfera surrealista.

Surrealismul are o deschidere totala. El este atotcuprinzator. Dovada ca, la Di Donna, pana si fortele intunericului participa la banchet, in orice caz, nu stau indiferente, precum paianjenul rapace al lui Donati sau personajele fantastice create de Leonora Carrington, la concurenta cu madam Rowling din Fantastic Beasts. Pacat ca de la acest banchet suprarealist au lipsit fondatorii, adica Tristan Tzara, Victor Brauner, Jacques Hérold, Marcel Iancu si André Breton. Dar petrecerea continua, nu se termina niciodata, arta lumii va triumfa cu noi si noi experiente suprarealiste. Si cine stie, poate ca vor fi si genialii nostri artisti invitati.

Grid Modorcea, Dr. in arte
Corespondenta de la New York