Arta fotografiei, istoria si moda

Pe cei care isi fac planuri de vacanta, ii indemn sa si le indrepte spre New York, spre Metropolitan Museum of Art (MET), unde in aceasta perioada pot vedea ceva senzational. Nu e vorba de a vizita tot muzeul, caci e nevoie de cateva saptamani, dar expozitiile curente pot fi parcurse si intr-o zi. Am sa vi le prezint pe cele de acum.

Si am sa incep cu Irving Penn: Centennial, adica cu Centenarul unuia dintre cei mai mari fotografi ai Americii si ai lumii, Irving Penn (1917 – 2009). Care a avut un frate mai mic, cunoscutul regizor si producator de film Arthur Penn, autorul unor celebre filme, ca Bonnie and Clyde (1967) si Little Big Man (1970). De altfel, industria filmului a avut ca temelie fotografia. Rolul imaginii este esential in istoria filmului american. Dovada ca, in paralel cu filmul, s-a dezvoltat mereu arta fotografica, iar americanii au avut intotdeauna mari fotografi. Irving a studiat pictura, desenul, sculptura, grafica la Universitatea de arte din Philadelphia, orasul unde s-a nascut. Pe Irving Penn l-am pomenit de multe ori in cronicile mele, dar acum am avut ocazia sa vad o retrospectiva fantastica a acestui mare artist, cum numai MET stie sa faca. Categoric, un mare artist, fiindca Penn se foloseste de aparatul de fotografiat pentru a face arta.

Si e suficient sa va dau un amanunt. In sala unde se prezinta fotografiile sale din Maroc si Noua Guinee, se proiecteaza si un film, realizat de Lisa, sotia sa, suedeza, care a jucat in viata lui rolul pe care l-a jucat Dora Maar pentru Picasso: i-a fost model, ea fiind de vocatie chiar model. Lisa filmeaza cum Penn realizeaza o fotografie, cum isi aranjeaza personajele exotice in cadru, cum este atent la detalii, la machiaj, la costume, ca un adevarat regizor, apoi se instaleaza in spatele aparatului de fotografiat, care e fix, asezat pe un trepied, si fotografiaza. In acest moment, camera de filmat a Lisei se opreste, fiindca vedem ceea ce a fotografiat Irving. Si ceea ce era inregistrarea unui act de munca, avand valoarea unui martor, devine deodata arta. Filmarea, care este color, ne apare ca o inregistrare oarecare: vedem un fotograf care realizeaza o fotografie. Dar cand vedem fotografia, care este alb/negru, deodata ne plasam in lumea artei. Adica miscarea cauzata de filmare este banala, pe cand stop-cadrul devine expresiv, memorabil.

Expozitia are 150 de fotografii, provenite de la Fundatia Irving Penn si, cu exceptia seriei “still life”, color, toate fotogafiile sunt alb-negru. Si nici una nu este un instantaneu, nu are rol de reportaj, toate sunt lucrate, gandite, calculate, realizate dupa o idee. Pentru mine, pecetea inconfundabila a lui Irving Penn o constituiau portretele unor mari personalitati, staruri ale anilor ’40- ’50, precum portretele lui Picasso, Igor Sravinski, Salvador Dali, Jean Cocteau, Georgia O’Keeffe, Truman Capote, Marcel Duchamp, Marilene Dietrich, Richard Barton si zeci de alte vedete, toate surprinse la inghesuiala, in coltul format de unghiul foarte mic a doi pereti. Personajele stau intr-o pozitie incomoda, ca prinse intr-un cleste. Insa aici, acum, la MET, am putut vedea alte minuni, ca seria in care i-a fost model fascinanta Lisa Fonssagrives-Penn, sotia sa. Apoi seria fashion, realizata pentru revista “Vogue”, seria de nuduri, care le depaseste in expresivitate pe cele, axate mai mult pe sex, ale lui Robert Mapplethorpe, la concurenta cu seria “Cigarettes”, realizata la o comanda unei societati care lupta impotriva fumatului; senzationala, teatrala, este seria Issey Miyake, celebrul designer japonez; apoi seriile geografice, precum seria din Peru, comandata de revista “Vogue”, ca si seriiile din Maroc si Noua Guinee.

Expozitia prezinta si un element din decorul general unde Irving isi plasa invitatii. Portretele sunt adevarare compozitii teatrale. Tot universal lui Irving Penn este mai mult decat insemana, de regula, fotografia, adica un document, o marturie asupra lumii in care traiesti, este o demonstratie de ceea ce poate fi arta fotografica in mana unui geniu: ea concureaza pictura. Iti transmite aceleasi stari pe care le ai in fata marilor tablouri ale lumii.

*

O a doua expozitie exceptionala, aflata la etaj, este dedicata vechii arte chineze. Ea se numeste: Age of Empires: Chinese Art of the Qin and Han Dynasties (221 B. C. – A. D. 220). Dinastiile Qin si Han au fost contemporane cu civilizatia greco-romana. Putem vedea ce au faurit artistic aceste dinastii, care au consolidat imperiul chinez si l-au dus la o inflorire fara seaman. In timpul dinastiilor Qin si Han s-a ridicat si zidul chinezesc, incepand cu 300 de mii de lucratori si durand cateva sute de ani, prin munca a milioane de chinezi (se spune ca 2 milioane ar fi murit aici), ajungand in final la o lungime de peste 21 de mii de kilometri! Un imperiu de neinchipuit se deruleaza in fata ochilor nostri, precum casele in care locuiau anticii chinezi, animalele din viata lor, bijuteriile, bucataria, macarurile, carele de lupta, armurile, imaginea luptatorilor, model fiind Arcasul, fel de fel de elemente landmark, care fac identiatea chineza inconfundabila. Piesele expuse sunt in numar de 160, fiind prezentate ca noi descoperiri arheologice. Personajele obisnuite sau figurile de luptatori sunt construitre din teracota. Apoi domina piesele din cearmica, obiectele din metal, sculpturile textile, caligrafia unor scrieri. Nu e prima oara cand sunt uluit de arta cu care vechii mestesugari chinezi au lucrat obiectele din arama, bronz sau fier. Urmele artistice descoperite sunt o coplesitoare marturie gratie carora istoria unui mare imperiu ne pare vie.

*

A treia expozitie organizata la MET se numeste Rei Kawakubo / Comme des Garçons: Art of the In-Between. Rei Kawakubo este un mare creator de moda japonez, care ne fascineaza cu inventiile sale aflate la granite dintre idei si spatii. El ne prezinta o ideala arta limitrofa. Expozitia poarta un nume francez (“Ca de baieti”), fiindca prima ei manifestare a avut loc la Paris, in 1981. Acum, aici, la New York, Kawakubo isi prezinta cele mai recente colectii sub un alt titlu, mult mai adecvat cu formele sale sofisticate, si pe care l-as traduce “Arta intru Intre”. Ideea sta chiar in titlurile date diferitelor grupuri de costume, plasate intr-un raport antitetic. Iata cateva perechi, care nu au nevoie de traducere: Absence-Presence, Model-Multiple, Elite Culture – Popular Culture, Self-Other, Object-Subject, High-Low, Then-Now, Abstraction-Representation, Beautiful-Grotesque, War-Peace, Life-Loss, Fact-Fiction, Order-Chaos si altele. Toate costumele sunt create prin ghicitura, cum ar spune Apostolul Pavel, fiindca nu stii care este fata si care este dosul, care este pozitia si care opozitia, adesea ele se confunda.

Obiectele de moda sunt neobisnuite. E imposibil, spui, sa vezi pe cineva imbacat cu ele. Si totusi, la una dintre vitrine, Absence-Presence, se proiecteaza scene de balet, in care diferiti dansatori, solo, perechi sau in grup, danseaza in astfel de costume imposibile, cu adevarat suprarealiste. Ai spune ca sunt rupte din imagniatia lui Salvador Dali. Dar ele poarta, indiscutabil, o amprenta japoneza, fiindca Kawakubo le-a proiectat inspirandu-se din costumele traditionale japoneze, cum ar fi cele de samurai. Orginalitatea combinatiilor este fascinanta si cred ca de la expozitia lui Alexander McQueen, care a avut loc in acelasi spatiu, n-am mai vazut asa ceva.

E uluitor! Mii de oameni, randuri nesfarsite, doresc sa vada aceste minuni create de alti oameni. Viata ca un muzeu. Traim intr-un muzeu. Aceasta este existenta in Manhattan. Si cred ca si cei care au vizitat Grecia, Italia, Spania, Franta sau Anglia, au observat ca oamenii traiesc acolo ca intr-un muzeu. Multe orase ale lumii sunt muzee in aer liber. In fond, tot ce lasam in urma noastra, se transforma in muzeu. Istoria se deruleaza si tot ce este urma lasata de om (unii arunca, altii aduna) se transforma in obiect de muzeu. Doua realitati definesc universal nostru pamantean: Natura si Muzeul. Nu am despre Central Park, de pilda, care in clipa aceasta este vizitat de milioane de oameni de pe intreg pamantul, o altfel de viziune. Daca n-ar fi muzeul, nici n-am sti ca am existat.

Grid Modorcea, Dr. in arte
Corespondenta de la New York