Nu este prima oara cand constat ca romanii se ineaca, vorba ceea, ca tiganul la mal. Halep a inotat minunat la Roland Garros, a trecut de toate adversarele, pana in finala, cand s-a inecat. Halep conducea cu 6-4, 3-0, ca setul doi sa se termine la 6-4 pentru Ostapenko. Si in ultimul set Halep conducea cu 3-1, ca tot jocul ei sa moara apoi in proiect si, dupa doua backhand-uri devastatoare, Ostapenko sa castige setul si partida cu 6-3. Halep avusese si minge de breack in setul doi, la un pas sa faca 4-0, dar a nu s-a descurcat in fata unei sportive aflate la primul sau turneu la seniori (locul 47 WTA, nici un turneu castigat). Cea mai mare sansa a carierei ei de a castiga un Grand Slam s-a spulberat! Victoria lui Ostapenko dovedeste ca nici un clasament nu conteaza, fiindca ea venea din afara topului 40, dar a rasturnat calculele hartiei, care o dadeau ca absolut castigatoare pe Halep.
Francezii s-au bucurat ca a castigat o necunoscuta, fiindca intotdeauna in sport tii cu cel mai slab. Slab? Dar Ostapenko s-a dovedit nu norocoasa, nu in forma sau neforma, mai tanara sau mai batrana, mai inalta sau mai scunda, ci mai buna decat Halep, care a avut un turneu la fel ca si Ostapenko, dovada ca la sfarsit ea nu a mai acuzat nici un accident sau vreo oboseala ca alta data, ca in finala de la Roma, de pilda. Nu a fost un meci demonstrativ, ci un meci care pe care, iar Ostapenko s-a dovedit mai buna. Cu un joc in stilul Serenei Williams, modelul ei. A fost mai puternica, mai antrenata? Nicidecum. Halep era la fel de antrenata, la fel de puternica. Si totusi a pierdut.
De ce? Sigur, sunt sau vor mai fi multe explicatii, insa am sa ofer si eu una. Cred ca Jelena Ostapenko a fost mult mai motivata ca identitate nationala. Ea mi-a amintit de ambitia cu care jucau sau joaca Sharapova si Azarenka. Si letona Ostapenko are radacini rusesti, prin parinti. La 3-0 pentru Halep in setul doi, cand se prefigura un 4-0, apoi un 6-0, cand unii spectatori se ridicau sa plece dupa ce au asistat la o finala poate nedorita, atipica, si modesta, am auzit un strigat ca de wiking al letonei. Deodata s-a zvarcolit in ea sarpele mandriei nationale. Un urias suflu ca de stepa ruseasca s-a miscat in ea si din acea clipa Halep a devenit o victima, fara nici o sansa. Ea nu a sesizat acesta miscare launtrica a lui Ostapenko. Fiindca ea nu este educata sa fie reprezentanta Romaniei pe teren. Terenul de tenis este tara ei, in acel chenar isi duce toata mandria, dincolo de el nu exista vreo bruma de patriotism. Va aduceti aminte cand a refuzat sa reprezinte Romania la Olimpiada de la Rio? Sau cand a refuzat si alte participari de echipa la Cupa Davis? Tenisul este un sport individual, desigur, de mic copil, Halep si-a asumat acest drum. Ce a facut tara pentru mine?, isi zice ea. Iar altii de pe margine ii intretin acest tip de mentalitate. Dovada ca multi scriu in articole sau pe Facebook ca “Simona Halep nu e romanca, e machedoanca sau machedona”, ca si cum Constanta este in Macedonia. Dar chiar daca ar fi “machedona”, are si ea o patrie. Are sau nu o identitate? Daca are, are si o patrie.
Ostapenko a dovedit ca are. Halep a jucat fara motivatia acestui sentiment, fiindca nimeni nu i-a spus ca “a fi patriot nu e un merit, e o datorie”, ca sa-l citez pe parintele romanismului, pe Mihai Eminescu. Nimeni nu-si imagineaza, cred, ca atunci cand un jucator se afla in actiune, in transa unei partide, se gandeste la tarisoara lui. Halep nu pe teren trebuia sa se gandeasca la Romania, ci intainte de a intra pe teren. Inainte de orice inainte. Daca era educata in acest sens. Daca in viata ei exista acest sentiment permanent, care sa-i intregeasca personalitatea. De aici se naste si mandria de a fi roman.
Teoria fatalismului a lui Vasile Conta se aplica si in cazul lui Halep. Ea a jucat finala ca un om fatalist. Ca un atlet fara motivatie de identitate. A fi profesionist nu inseamna a-ti pierde mandria nationala. Nu va puteti imagina ce insemama aici, in America, sa fii sportiv: in primul rand mandria de a reprezenta Statele Unite. Americanii, in general, sunt niste mari patrioti. Cel care poarta pe tricou drapelul Statelor Unite este ca un supererou. Noi, romanii, ne-am pierdut cultul pentru eroi, pentru martiri, pentru campioni. Dimpotriva, am ajuns sa-i luam in tarbaca, asa cum face de la infiintare ProTv.
Daca 20 de milioane de romani asteptau victoria lui Halep, este pentru ca ei vedeau in ea un erou national, dar este si un semn ca au gresit adresa, ca, de fapt, ei si-au pierdut credinta in adevaratii eroi. Insa poporul are nevoie de eroi ca sa nu moara. Si este o problema fundamentala ca romanii sa depaseasca lunga criza a fatalitatii. Sunt urmariti, panditi, de fatalitate, ca ciobanul mioritic.
Grid Modorcea
Corespondenta de la New York