Tenis si jazz

De dimineata am vazut meciul de la Wimbledon dintre Simona Halep si Johanna Konta, incheiat cu victoria nesperata a jucatoarei engleze. Nesperata, fiindca favorita era Halep, plus ca in setul trei a condus cu 2-1, dupa ce primele doua seturi s-au terminat la egalitate, la tie-break, 7-6 si 6-7. Dar ceva nesperat s-a intamplat, fiindca Konta a castigat urmatoarele trei ghemuri, suficient sa termine cu 6-4 setul. Si cum l-a terminat, nici ei nu-i venea sa creada, printr-un retur inexistent al lui Halep, care a lovit mingea in sila. Ma uitam la aceasta fata, cu un corp perfect de atleta, care exprima vigoare, forta, dar din ochii ei frumosi nu stralucea nici un stop de vointa. Nu citeai in ei motivatia. De ce joaca? Exact ca si in meciul de la Roland Garros cu Ostapenko. Acelasi tonus confuz. Lipseste motivarea prezentei ei pe teren.

Din observatiile mele de o viata de jucator si spectator sportiv, am constatat ca motivatia principala a sportivilor este una patriotica, ei se gandesc ca isi reprezinta tara, banii nu sunt o motivatie, dovada ca majoritatea sportivilor cheltuiesc in prostie ce castiga, unii ajung falimetari. Nu mai departe Halep, care isi da banii pe masini, colectioneaza masini de lux! Cel putin Cristiano Ronaldo si-a dat banii sa faca doi copii in vitro, i-a investit in viata. Numai ca asta este problema lor. Dar si pentru bani de ar fi jucat, Halep trebuia sa aiba alta hotarare. Ma uitam la Konta, ea era foarte motivata, stia de ce joaca, voia sa castige pentru acei oameni din tribuna care o apludau frenetic, nu lesinat, ca antrenorul lui Halep. Cum o aplauda el, asa a jucat si ea sfarsitul de partida, ca un fas, ceva inexplicabil, doar prin aceasta lipsa totala de motivatie, de parca n-o interesa. Ii era tot una daca castiga sau pierde. Nici macar placerea de a juca nu o mai are sau de a urmari topul, desi televiziunea americana subtitra ca e pe locul 1 WTA. Ba am avut sentimentul ca vrea sa piarda, ca meciul e aranjat si ca ea a jucat formal finalul.

In general, au fost doua stiluri diferite de joc. In limbaj literar vorbind, Halep a facut poezie in vers liber, cealalta, Konta, in rima. Un stil liber, pe improvizatie, si unul calculat, studiat, matematic. Ca de robot. Evident, Anglia asteapta de la Konta sa castige Grand Slam-ul, dupa ani de absenta pe podium la Wimbledon a unei tenismene britanice. Poate ca o sa castige, dar Halep a pierdut inca o sansa enorma de a castiga primul ei Grand Slam. Dati-i acestei fete rima interioara, adica motivatia de care v-am vorbit, si va castiga US Open. Trebuie sa dispara fatalismul din ochii ei.

*
Dar seara mi-am luat portia de fericire, participand din nou in Cismigiul meu american (Schulz Park) si langa Dunarea albastra (East River), la un eveniment al verii din programul “Summer Sounds”. De data aceasta, surpriza a fost de proportii, fiindca oaspeti au fost muzicieni de frunte ai jazz-ului american: Mitch Frohman Latin Jazz Quartet. Mitch Fohrman este o notorietate in lumea jazz-ului. Nascut in Bronx, leaganul jazz-ului si muzicii latino, el a avut un grup numit Spanish Harlem Orchestra, specializat in salsa si muzica tropicala. Este superscolit si superpremiat. Are 6 premii Grammy si numeroase Grammy latino si Billboard. El canta la saxofon si flaut, dar si la saxofon-bariton, oboi si clarinet. Ceilalti trei membri ai Quartet-ului sunt Hector Barnley, clape, Alex Paolo, contrabas electric, Joe MacFallow, percutie. Ei ne-au facut o demonstratie multipla, cum se poate canta jazz latin, adica tango, salsa, timba, cha cha, mambo, rumba, flamenco, dar si un menuet de Mozart, fiindca Mitch a vrut sa ne arate cat de frumos este Mozart transpus pe jazz. Un Quartet superprofesionist, caci toate piesele au fost cantate dupa partituri, iar improvizatia aparea numai in momentele solo. Fiecare moment solo era aclamat, asa cum antologic a fost si dialogul dintre clape si contrabas. Ne-au cantat si o piesa de pe un film facut la HBO, dar si piese celebre din repertoriul international. Mitch Frohman este o vedeta incontestabila a muzicii de jazz latin, cu o cariera impresionanta, cu zeci de inregistrari si hituri vandute in milioane de exemplare, iar in acest concert estival ne-a daruit doar o picatura din inzestrarile sale creatoare.

Seara a fost de basm. In mijlocul parcului secular, pe faleza, te leganai intre soarele care asfintea si fluviul care oglindea cerul albastru, avand o deschidere oceanica, prefatata de un curcubeu giantic la orizont, intr-o zona in care a plouat, desigur. Pe ritm de jazz vedeam parca filmul lui Carlos Saura, Flamenco (1995), sau mi-o imaginam pe oglinda apei dansand pe Misty Copeland, marea artista de la American Ballet Theatre. Nu se poate imagina minune, sa canti jazz latino la flaut. Si Forhman a cantat cateva piese, dar varietatea a fost mare, desi concertul a durat numai 90 de minute, cat un meci de fotbal sau cat un meci de tenis, dar ce diferenta! Momentele cand muzicienii intra in transa fac toata nebunia acestei muzici, foarte iubita de americani. De fapt, am putea spune ca Jazz-ul este folclorul lor.

Nu ma indoiesc ca daca ar fi stiut melodii romanesti, o sarba macar, acest Quartet ar fi facut minuni din ea. Mi-aduc amintre de discutiile in contradictoriu pe care le-am avut cu Gh. Zamfir, care imi spunea ca uraste jazz-ul, implicit pe negrii care il canta. Mitch Forhman nu e negru, nici Joe, dar ei au demonstrat ca sunt tot atat de buni ca si muzicienii de culoare. Eu nu-mi imaginez ca acesti muzicieni pot sa spuna ca urasc sarba romaneasca sau alt gen de muzica populara. Ei nu cunosc naiul, dar ar canta fara complexe jazz la nai. Daca romanii erau orientati, isi impuneau folclorul aici, in America, asa cum si l-au impus sud-americanii si americanii l-au asimilat si l-au topit in muzica de jazz. O senzationala combinatie. Dar nu am avut muzicieni chemati, nici politica Romaniei nu a fost de a cuceri America. Fiindca o cale de a o cuceri este muzica. Folclorul romanesc ar fi avut sansa sa devina frate cu jazz-ul american, fiindca are acelasi nerv, e plamadit din ceea ce am numit iutirea de sine a dansului si cantecului popular romanesc. Enescu este singurul musician roman care a inteles acest lucru si l-a aplicat. Muzica nu are hotare, exact ca unul din cantecele daruite de Quartet: “Mambo sin Fronteras”. Exact ceea ce ne invata si viata, sa traim la intersectia acestor mari fenomene naturale si umane.

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York