Enescu, Ce și Cum s-a cântat (I)

După momentul triumfal al deschiderii FestivaluluiGeorge Enescu, ediția 2017, cu operaOedipe, în interpretartea Filarmonicii din Londra, cu VladimirJurowski la pupitru, eveniment prezentat pe larg anterior, a urmat, în interpretarea lui London Philharmonic Players,Octetul pentru instrumente de coarde în Do major, op. 7, cunoscut și cu numele francez deOctuorul, o lucrare de tinerețe, scrisă în 1900,la 18 ani. Cele opt instrumente – două viori I, două viori II, două viole și două violoncele – au avut o sarcină dificilă întrucât Enescu a conceput această lucrare în patru părți, fără pauză între ele, ca o lungă sonată, desfășurată însă liber, fără constrângeri de nici un fel, după regula expoziție-dezvoltare-repriză, având mișcări diverse de planuri suprapuse, în total 12 teme-mișcări. Numele părților esteTrés modéré /Foarte moderat,Trés fougueux /Foarte impetuos (un Scherzo impetuos și percutant),Lentement /Lent șiFinale (Mouvement de valse bine rythmée /Mișcare de vals bine ritmat. Specific enescian este caracterulplin de suspans, improvizatoriu, plin de neprevăzut. De la o mișcare la alta se întâmplă ceva tehnic, cum ar fi un ton dat de primul violoncel din dreapta Octetului, care este preluat de al doilea violoncel, apoi de prima violă, de a doua și tot așa, ca într-o ștafetă,până la ultima vioară, care, pe latura din stanga, este prima. Acest spirit ludic, Enescu l-a luat din copilăria sa și l-a menținut întreaga viață, ca o notă definitorie a Inocenței sale.

O astfel depiesă este marca unui geniu, fiindcă partitura este scrisă pentru fiecare instrument în parte, iar asamblarea sunetelor, pentru a fi armonică și nu fi haotică, se află numai în capul compozitorului sau la nivelul percepției abstracte. Sigur, temele primeipărți se continuă în întreaga lucrare, căci Enescu își arată încă de aici înclinația sa spre vastitate, spre necuprins, spre o extremă densitate melodică, cu asocieri și trimiteri multiple, având o structură arborescentă, ca să folsesc un termen din sistemul critic al lui Camil Petrescu. Octetul englez era și el format dintr-o vastitate, adică din instrumentiști avânddiferite origini, evreiască, chineză, ungară, italiană, franceză, engleză, coreeană sau vietnameză, fiindcă acesta este muzica, adună muzicienide pe tot pământul și îi unește, spre a fi model pentru lume.

Russian National Orchestra, dirijor Mikhail Pletnev, a interpretat poemul simfomicIsis, pentru cor și orchestră(1923), un ecou al luiOedipe, cum am arătat în comentariul acestei magnifice lucrări, concepute ca o vastă simfonie, cu soliști și cor. El poate fi integrat în finalul operei, expresie a raiului îngeresc în care pășește Oedipe, când pleacă din acestă lume. Și tot aceeași orchestră, cu Vadim Repin la vioară și Horia Andreescu la pupitru, a avut în programAria și Scherzino pentru vioară și orchestră(1909), o bijutrerie în două părți. Aria este o parte meditativă, în linia acelei neliniști metafizice, specifice compozitorului nostru, care îl face inconfundabil. Prin această lucrare, Enescu realizează o muzică de cameră pură, piesa fiind concepută pentru vioară, violă, violoncel, contreabas și pian. Dialogul dintre vioară și pian se remarcă mai ales în Scherzino, care este o parte dinamică, foarte variațională, la nivel de celule melodice, pline de vitalitate, generând umorul necesar unei astfel de piese, care în final reia notele din prima partea, pentru a-i conferi unitate întregului.

Multe dintrefinalurile lucrărilorde cameră, ne arată că Enescu ar mai fi compus în continuare, nu s-ar fi oprit,nervul său creator arfi mers mai departe, l-ar fi dus în varii direcții expresive, dar Timpul îl obligala durată,să încheie, să apeleze la acestă convenție nefirească, finalul. De ce finalul? De ce trebuie să aibă o piesă simfonică un final, când universul este infinit și nu are nici început și nici capăt? Așa s-a întrebat primul Wagner, carea creat genul numit‘muzica infinită’, cale pe care a mers, cu o altfel de neliniște creatoare, specific creștină însă, șiGeorge Enescu.

O surpriză a constituit-o și includerea în programul lui Czech Philharmonic Orchestra a pieseiSuita nr. 3 pentru orchestra în Re major, op. 27, supranumită ‘Săteasca’, desigur,pentru că la pupitrul ei s-a aflat un român, Cristian Măcelaru, stabilit de tânăr în StateleUnite și având o frmuoasă carieră americană, ajungând la conducerea orchestrei din Chicago șiacum fiind dirijor resident laPhiladelphiaPhilharmonic Orchestra, cea mai renumită orchestra din America, uimitoare,avându-l ca director și dirijor principal pe un spiriduș al baghetei, un adevărat fenomen, canadianul Yannick Nézet-Séguin, cel despre care se spune că a creat un nou sunet, așa cum arăt în carteaSpiritul Critic, unde comentez un concert oferită de această filarmonică la Carnagie Hall, New York.

Măcelaru se află pentru prima oară la pupitru în Festivalul‘Enescu’, iar piesa aleasă îl reprezintă și pe el, fiind o lucrare de maturitate, scrisă de Enescu la comanda Filarmonicii din NewYork și dirijată chiar de compozitorîn primă audiție, în 1939. Ea are un caracter autobiobgrafic și poate fi apropiată deImpresii din copilărie, deși are un alt registru,ca un spectascolîn cinci tablouri, așa cum își numise și Musorgski o lucrare în care sugera tablouri dintr-o expoziție.Este foarte vizuală, cinematografică, aș spune.Enescu sugererază în suita sa tablouri din ambianța casei și meleagurilor natale, precum cântecul ciobanului intonat de oboi, așa cum trompetele și alte instrumente de suflat sugerează fâlfâitul păsărilor călătoare și croncănitul ciorilor(Liveni, unde am filmat docudrama dedicată lui Enescu este plin de astfel de păsări, le și văd cum acoperă cerul, mai ales seara, când se întorc de pe câmp și își caută culcuș în pădurea din apropiere). Ca și înImpresii, șiînSăteascaavem impresii despre susurul pârâului ce trece prin vale, cum îl brodeză acordurileharpei, care ne sugerează și razele Lunii, martoră la viața nocturnă a satului. Și e imposibil să nu auzim glasul clopotului, care batela biserica din deal,mărind taina tăcerii,creând o atmosferă mistică. Notagenerală a suitei este melancolia, reveria, meditația, visul.

Dar Filarmonica cehămi s-a părut că a redat prea tehnicist acestă lucrare, nu i-a prins starea ei emoțională, dincolo de aspectul ilustrativ. Tot spectacolul vieții de la țară este surprins de Enescu prin notele personale pe care i leatribuieinstrumentelor,precumonomatopeele realizate de xilofon, fagot sauprinsubtilitățide percuție, mai ales atunci când, în tabloul secund,ne plasează într-o șugubeață joacă de copii, așa cum se întmplă și în ultimul tablou, inundat de verva unui dans popular, ca acelea pe care micul Jorjac le vedea în copilărie, executate de orchestrele timpului, pe care tatăl său, Costache, i le aducea în bătătura casei. Suita are o construcție foarte riguroasă, de parcă a concentrat în ea o mare revărsare de gânduri și sentimente, o întreagă suită de trăiri, care au fost cândva aievea.

Festivalul a inclus în repertoriul său un număr record de 37 de lucrări compuse de George Enescu. Voi căuta să le urmăresc pe toate și să le consemnez pentru dvs, cei care nu aveți posibilitatea să mergeți la acest maraton muzical, care este Festivalul enescian, aflat într-o‘nouă lumină’, așa cumstă scris petoateecranele lui radioase.

Grid Modorcea, Dr. în arte