Câteva gânduri despre ontologia spiritualităţii româneşti

Peste teritoriul poporului român au trecut multe popoare. Poporul român nu li s-a opus când ele treceau fără a căuta să pună stăpânire pe teritoriul lui dintr-un neastâmpăr de deplasare, deci când treceau în întregime, fără intenții pan-imperialiste. Acestea până la urmă s-au întors în Orientul de unde au plecat sau și-au găsit un nou spațiu, printre alte popoare, și s-au asimilat culturii occidentale. Poporul român a permis, de asemenea, altor populații să se infiltreze în anumite părți ale teritoriului său, când nu făceau aceasta cu intenția de a-l scoate pe el din acest teritoriu sau nu amenințau existența lui. Când observa că unele populații erau așezate pe teritoriul său de forțe statale vecine sau vremelnic stăpânitoare din punct de vedere politic a vreunei părți din teritoriul său, cu un plan de cucerire treptată a acestui teritoriu, își lua măsuri de apărare. Populațiile ce s-au infiltrat fără un asemenea plan au fost, după o vreme, românizate, dar poporul român însuși nu și-a părăsit niciodată teritoriul său.

El n-a putut face aceasta în primul rând pentru că aici s-a pomenit din vremea formării sale lingvistice și spirituale geto-dace, ba se poate spune că din vremi imemoriale. Spațiul pe care-l locuiește s-a imprimat în ființa lui. El nu poartă urmele memoriei nici unui alt spațiu. El îi consideră pe membrii oricărei alte populații ce trece pe aici sau se infiltrează aici ca „străini” nu numai față de sine, ci și față de locul acesta. Desigur, după un timp îndelungat de petrecere aici, românii le recunosc dreptul de a sta pe acest teritoriu ca în patria lor. Dar nu uită că ele au venit din altă parte, pe când ei sunt de aici. Poporul român îi primește și îi tratează – când nu au gândul de a-l înlătura de aici sau de a-l stăpâni – cu bunăvoința cu care știe românul să primească și să trateze pe oaspeți. Le dă adeseori situații mai bune ca ale sale. Dar tocmai în aceasta se vede că îi consideră că au venit odată aici ca „oaspeți”. Când încep să-și aroge însă dreptul de stăpâni, atunci îi etichetează cu un cuvânt prin care vrea să arate că le contestă acest drept: venetici.

El caracterizează legătura mai puțin adâncă a celor ce au venit de altundeva pe acest teritoriu și legătura sa de neclintit cu el, prin zicala „apa trece, pietrele rămân”. Eminescu a exprimat înrădăcinarea poporului român în spațiul său prin versurile nemuritoare:

„Dar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem”.

Ba se poate spune că în aceste versuri este exprimată nu numai înrădăcinarea poporului român în spațiul său, pentru că viețuiește în el din vremuri imemoriale, ci și un al doilea motiv al acestei înrădăcinări: persistența poporului nostru în acest spațiu corespunde unui anumit mod de a fi al lui.

El stă aici pentru că ființa lui s-a structurat ca o ființă de graniță între Orient și Occident. El nu poate deveni unilateral occidental sau multilateral oriental. Dacă s-ar muta din acest spațiu de graniță, el și-ar pierde ființa sa. Părăsirea spațiului acesta înseamnă pentru poporul român nu numai părăsirea unui loc străvechi, ci o pierdere a ființei sale. Cele mai multe popoare din Europa și-au schimbat locul cu ușurință, fără prea multe schimbări în ființa lor, pentru că această ființă nu se caracterizează ca o ființă-punte, susținută de un spațiu-punte. Ele își pot menține fie în Orient, fie în Occident ființa lor relativ mai simplificată, pentru că oricare dintre aceste spații le permite menținerea acestei relative simplități. Dacă se așază în Occident, după ce au trăit în Orient, dacă se așază în Orient sau în Orientul mai îndepărtat (într-un continent oriental) după ce au trăit în Occident, ele pot să-și păstreze ființa lor simplificată, nefiind obligate să-și schimbe această ființă de o formulă simplă printr-una de sinteză, mai complexă, și pot să-și mențină simplitatea lor fundamentală într-o adaptare de suprafață, care o menține. Evreii, armenii, grecii se pot așeza în Occident fără să se piardă. Același lucru l-au putut face popoare întregi în perioada migrațiunii popoarelor. Fixate în simplitatea lor specifică, alte popoare pot să se păstreze oriunde se duc, adică în orice spațiu care aparține fie numai Orientului, fie numai Occidentului. Fără îndoială, fiecare dintre aceste popoare din Orient sau Occident își are o simplitate proprie, deosebită de a altor popoare. Dar sunt două categorii de simplități: cele orientale și cele occidentale. Un popor cu o simplitate formată în Orient poate să și-o mențină însă și în Occident, pentru că dă acolo de alte simplități, opuse, ce-i drept, celei proprii, dar înrudite cu a sa sub raportul acesta, și deci poate îmbrăca peste simplitatea sa fundamentală una mai de suprafață, adaptată locului nou unde s-a așezat. Germanii mutați în Occident au rămas cu simplitatea lor originară, dar au îmbrăcat peste ea simplitatea occidentală.

Românii nu pot face aceasta fără pierderea ființei lor. Trecerea la o simplitate conformă fie Orientului, fie Occidentului înseamnă o modificare esențială a ființei lor. Orice simplitate este o simplitate etnică originară, dată împreună cu locul în care s-a format. Românii se mențin în complexitatea ființei lor numai prin acest spațiu-punte, așa cum anumiți pomi nu se pot menține decât la răscrucea vânturilor. În poporul român se întâlnesc și se temperează vânturile din apus, din nord-est, dinspre Mediterană. De aceea, o latură a ființei lor e lesne copleșită, prin mutare în Occident sau în Orient, de latura spiritualității sale corespunzătoare locului unde s-a mutat, producând desființarea specificului de sinteză al ființei sale. Ființa românească se menține stând între Orient și Occident.

Pentru că s-a format în acest spațiu specific, nici o ființă nu este atât de legată de spațiul său ca cea a poporului român. De aceea, românii se leagă prin instinct de locul lor ambivalent ca de suportul ființei lor complex ambivalente. Ei emigrează numai ca indivizi sporadici, nu în grupuri mai compacte. Iar acești indivizi suferă de o nostalgie dureroasă, până când fiii lor de deznaționalizează în masa străină în care trăiesc. Românul „tânjește” între străini. El nu mai este om întreg atâta vreme cât este departe de țară.

Este de remarcat că, în măsura în care unii indivizi din poporul român accentuează în ființa lor latura uneia dintre spiritualitățile ce intră în sinteza românească, pierd legătura interioară intensă cu spațiul românesc ambivalent și emigrează mai ușor. Iar aceasta are ca urmare pierderea lor în masa în mijlocul căreia s-au așezat. Aceasta s-a întâmplat în ultimul secol cu mulți dintre intelectualii noștri, care s-au atașat aproape exclusiv spiritului occidental. Chiar reîntorși în țară ei au făcut aici figură de străini.

Astfel, se poate spune că sinteza originară a ființei românești se menține prin alipirea de locul în care dăinuiește de milenii sau invers, alipirea la locul acesta menține sinteza originară a ființei românești. Numai „ținându-ne locului” „rămânem cum am fost”, sau numai „rămânând cum am fost” „ne ținem locului”.

Complexitatea sau ambivalența fundamentală a ființei noastre implică și o anumită fragilitate a ei, un anumit pericol de pierdere a echilibrului între antitezele componente ale ei, și prin aceasta de pierdere a echilibrului.

Aceeași ambivalență fundamentală explică faptul ciudat de a ne defini atât de greu în fața propriei conștiințe în raport cu ușurința altor popoare de a se defini; sau ispita și riscul de a trece cu vederea peste una sau alta dintre componentele fundamentale ale sintezei noastre ambivalente, lăsându-ne foarte mulți ispitiți, mai ales de un secol încoace, de a imita excesiv vreunul din popoarele occidentale, cum se lăsau ispitiți în trecut boierii noștri de a imita vreunul din popoarele orientale.

Din ambivalența complexă oriental-occidentală românească, în care intră nu numai o structură orientală și occidentală generală, ci multe din simplitățile variate ale Orientului și Occidentului, se explică deschiderea poporului nostru pentru modurile de trai, pentru culturile, pentru limbile străine și proverbiala lui înțelegere pentru toți străinii. Câtă vreme alte popoare sunt oarecum capsulate în modul lor unilateral de a fi, românii dovedesc o deschidere excepțională în toate laturile. Nu știu dacă există popor care să învețe atât de ușor limbile străine ca poporul român. Românii pot să imite caricatural pe alții tocmai pentru că le pot învăța graiul și manierele. De aceea, românii câștigă sufletește cu ușurință pe străini, dar se și deznaționalizează cu ușurință când se află între străini. Ei pot juca, de aceea, pe multe tablouri, fapt care uneori îi salvează, alteori îi ispitește la rău.

Atenuarea uneia dintre componentele fundamentale ale specificului nostru prin alta are ca rezultat o complexitate superioară foarte subtilă, străină de forma îngroșată a formulelor spirituale simple și unilaterale ale altor popoare, îngroșată chiar când constă în inteligență. Această subtilitate necesită un ascuțit spirit de observație pentru a-i sesiza componentele, pentru a-i scoate la iveală reliefurile subțiate și sintetizate, cuprinse în ea.

Înrădăcinarea în spațiul propriu implică în ea apărarea cu disperare a acestui spațiu, prin prinderea cu unghiile de pământul propriu. Românii, care nu iubesc războiul, care nu năzuiesc să cucerească alt spațiu, își apără cu supremă încordare spațiul lor, simțind că nu pot trăi în altul și că, apărându-și pământul, își apără însăși ființa lor. „Pe aicea nu se trece” a fost la Oituz, în războiul din 1917, strigătul care echivala cu hotărârea disperată de a se face mai bine una cu pământul în apărarea lui, decât de a-l părăsi.

Identificarea românului cu spațiul propriu naște în el – atunci când este rupt de acest spațiu – cu o intensitate deosebit de accentuată, dorul, care este pentru el o adevărată boală. Dorul lui nu se referă numai la persoane, ci și la locul, la satul propriu. Dorul îl cheamă continuu să se întoarcă la spațiul său originar. „Mi-e dor de gardul vecinului”, scrie o româncă emigrată în America. În multe doine românești, fiica își mustră mama că a măritat-o în alt sat. Numai intelectualul se rupe cu o relativă ușurință de satul propriu, sufletul fiindu-i luat în stăpânire de o ideologie abstractă, uniform universalistă.

Totuși, românii nu se simt legați numai de satul propriu și de hotarul lui. Locuitorii unui sat se mișcă des în spațiul satelor din jur, din care face parte satul lor ca dintr-un întreg. Ei se simt că fac parte dintr-o „țară”, în sensul mai vechi al cuvântului: din „țara Oltului”, „țara Oașului” etc. Când împrejurările îi silesc să se depărteze, ei văd cu ochii sufletului lor contextul „țării” lor și se doresc după ea ca după casă în sens mai larg. Ei văd satul lor cu munții de la orizont, de unde vin ploile, care dă un cadru familiar hotarului văzut de ochii lor. Aceste „țări” n-au fost în trecut numai niște unități politico-administrative, ci și niște unități afective.

Dar păstoritul, cărăușia sau angajări mai noi în alte părți ale țării, vizitarea unor rudenii din alte localități, sentimentul de patrie cultivat în școală și prin mijloacele moderne de educație, prin excursii, i-au legat pe români sufletește de țara întreagă. Ei constată legătura dintre diferitele părți ale țării, constată unitatea spațiului ei, a graiului, a tradițiilor, a sufletului românesc din toate aceste părți. Românul cunoaște că munții care înconjoară satul său sau se văd în zare se întind peste mijlocul țării lui întregi, într-o continuitate de păduri, de poieni, care n-ar putea fi unele fără altele. Râurile din șes le știe pornind din munții din zare, iar șesul însuși îl vede întinzându-se departe și știe că ploile care-i dau rodnicia pornesc din munții întinși și din pădurile lor.

El constată astfel că spațiul țării sale este o unitate complexă, armonioasă și generoasă de munți, de dealuri, de văi, de șesuri, de păduri, de holde, de vii, de grădini. Nimic nu-i lipsește țării sale ca să fie o unitate complexă, multilaterală în chipurile și în darurile părților care o alcătuiesc și totuși moderată: generoasă la șes cu grânele și porumburile ei, generoasă la dealuri cu podgoriile și cu pomii ei, generoasă la munte cu pădurile, cu pajiștile ei bogate, hrănitoare de turme, generoasă în bogățiile subsolului ei. Nu este în ea nici o parte uscată, inutilă, obositoare, lipsită de farmec. Toată îl hrănește, îl odihnește și îl desfată. El o iubește în totalitatea ei, și când este departe de ea o dorește în totalitatea ei:

„Haide, pui de turturea,
De-mi arată cărarea,
Să mă duc în țara mea.
Țara mea e lapte dulce
Și din ea nu m-aș mai duce.”

Fără îndoială, chipul țării nu poate fi despărțit de chipul celor dragi și, în general, de chipul românesc. Există o corespondență între zâmbetul peisajului românesc și zâmbetul feței românești: unul s-a imprimat în celălalt. Există o corespondență între varietatea armonioasă a peisajului țării și varietatea armonioasă a sufletului românesc, între generozitatea pământului și generozitatea poporului, între doina meditativă și vederile largi de pe plaiuri, între brâulețul vijelios și pâraiele iuți ale munților, între prispa casei românești și gazda care primește cu bucurie pe colindătorul cu căciula îndesată până peste urechi, între fluieratul sturzului și al naiului. Când vine din străinătate, românul, văzând peisajul țării sale, vede fața românească sau, întâlnind în străinătate un alt român, vede peisajul țării sale. Nu-ți poți închipui mănăstirile Moldovei fără dealurile cu verzile și proaspetele pajiști însorite din jurul lor, nici văile și culmile maramureșene împădurite cu brazi fără bisericuțele cu turnurile lor ascuțite. Fețele omenești răsar din peisajul țării, sunt expresia lui umană, sunt peisajul care grăiește și te îmbie cu ospitalitatea lui; peisajul țării are față umană românească și poartă veșmânt românesc. Fața omului s-a imprimat în peisajul țării, peisajul s-a imprimat în fața omului. Spațiul țării e spațiul umanizat în mod românesc sau transfigurat în față românească, dat fiind că el capătă, prin afecțiunea și familiaritatea față de el, o frumusețe care depășește trăsăturile inexpresive ale unei naturi văzute prin ochi obiectivi, științifici, neutri. Astfel, „munții mari” apar ca niște preoți, brazii și paltinii ca niște nuntași zvelți, păsările ca niște lăutari, soarele și luna de pe cerul românesc ca niște nuni strălucitor înveșmântați, care țin cununa perechii ce se căsătorește, mioara ia glas omenesc (Miorița). Această umanizare sau transfigurare românească a naturii sau această imprimare a naturii în fața românească nu are caracter panteist păgân, ci se resimte de viziunea personalistă și liturgică a cosmosului, dezvoltată de sensul spiritual al Bizanțului, în special de cel al unui Maxim Mărturisitorul. Cosmosul este scăldat în comuniunea personalistă între oameni ce se iubesc și se doresc. Toate amintesc în Miorița de persoane. Totul este încadrat în relațiile dintre ele și are în sine imprimate fețele lor. Despre viziunea liturgică a cosmosului, proprie raportului poporului român cu el, Mircea Eliade spune: „Terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului românesc s-a solidarizat cu acele realități vii pe care istoria nu le putea atinge: cosmosul și riturile cosmice. Dar strămoșii românilor erau deja creștini, în timp ce neamul românesc se plăsmuia între catastrofe istorice. Așa că simpatia față de cosmos, atât de specifică geniului românesc, nu se prezintă ca un sentiment păgânesc, ci ca o formă a spiritului liturgic creștin”. Credem însă că această legătură intimă cu cosmosul nu reflectă numai o ferire a poporului român de istorie, cum afirmă Mircea Eliade, ci ea a dat poporului român și o uimitoare putere de a nu fugi din fața celor ce vroiau să-l alunge de pe acest pământ, ci de a-l apăra cu orice preț. Persistând în peisajul lui, persistă în cadrul liturgic rânduit lui, în cadrul liturgic românesc, care înseamnă încadrarea firească a ființei umane românești în ordinea superioară, persistând și în comuniunea spirituală cu cei dragi, vii și morți.

Căci întâlnirea cu natura implică pentru român și întâlnirea în duh cu persoanele dragi. El nu face o separație netă între peisajul și persoanele pe care obișnuiește să le întâlnească în cadrul lui. El se odihnește în peisaj ca între părinții și frații lui. Peisajul țării este pentru el profund personalizat.

Peisajul românesc e îmbrăcat într-un „har” cuceritor, strălucitor, indefinibil (evităm cuvântul „vrajă”, care are un sens de fatalitate), pe care l-au sugerat un Eminescu și un Sadoveanu, un har care înalță sufletul românesc într-o zonă mai presus de simpla natură, de natura – obiect al analizei științifice. Totul este frumos în acest peisaj sau totul este gătit de sărbătoare, căci frumosul are sens de sărbătoare și de comuniune fericită în concepția poporului român. Ca atare, totul îndeamnă pe român să se îmbrace frumos în mijlocul naturii, într-un costum de mare gust artistic, ca într-un lăcaș unde se întâlnește la sărbători cu frații, cu părinții, cu cunoscuții, și să-și facă frumoase casele, să împodobească de sărbătoare zidurile Voronețului și ale Moldoviței, pentru a nu distona cu sărbătoarea generală din jurul său, ci pentru a corespunde cu ea pentru un dialog demn cu toți cei dragi, vii și morți, în peisajul românesc.

Gândirea religioasă a Occidentului nu are nici o referință la natură, ci este preocupată exclusiv de om. Este caracterizată de un exclusivism antropologic și de o indiferență față de natură, de o insensibilitate față de tainica frumusețe sărbătorească a naturii, mediu al comuniunii cu cei dragi. De aici până la individualismul occidental, până la omul închis în el însuși nu este decât un pas cu totul consecvent. Poate că aceasta provine din indiferența cu care popoarele Occidentului s-au mutat din loc în loc în timpul migrației lor sau explică acele migrații, animate totdeauna și de o pornire de luare în stăpânire cu forța a unui teritoriu. Poate că aceasta explică imperialismul lor colonialist. Poate că aceasta explică faptul că unele dintre acele popoare cântă marșuri în natură sau imită natura schematic, în ritmuri sincopate, nu în armonia ei dulce, duioasă.

Raportul lor cu natura este unul aproape exclusiv economic, de exploatare fără sfială a naturii, dintr-un interes pur utilitar, care a dus până la poluarea ei de azi. Acesta a creat tipul de om dezrădăcinat, cetățean posibil al oricărui loc sau al nici unuia. Din păcate, sub influența Apusului s-a extins azi și la noi anularea inutilă a unor spații ale naturii, prin amplasările neeconomice ale obiectivelor industriale. În timpul din urmă, în fața pericolului de a rămâne fără natură, a început să se ia măsuri de cruțare maximă a ei: în Occident ca sursă de împrospătare a sănătății biologice, iar la noi atât din acest motiv, cât și pentru prilejul de desfătare spirituală pe care-l oferă natura. Unde se pierde relația intimă cu natura, omul devine o ființă lipsită de delicatețe, de gama bogată a sentimentelor, devine un automat aservit gândirii matematice exclusiviste și exploatatoare. Unde omul pierde relația sufletească de un caracter mai intim și mai multiplu cu natura, își ciuntește grav umanitatea sa, inteligența sa, înaintând spre o existență chinuită până la marginea neantului.
Din statornicia în spațiul propriu provine faptul că românul dă atâta preț și atâtea sensuri expresiilor: „om așezat”, „om cu așezământ”, „om cu așezare sufletească”.

Între Orientul afro-asiatic sau indiano-american, în care omul este torturat de spaima naturii sau e purtat de setea de a se contopi cu ea, și Occidentul european, care pune o prăpastie între om și natură și tinde la nimicirea acesteia, spiritualitatea românească, moștenind o trăsătură a spiritualității bizantine, manifestă o relație de intimitate între om și natură care promovează atât umanitatea, cât și natura. Natura e corpul și expresia omului, și omul nu poate progresa decât menajând și înălțând natura împreună cu sine.

Dar spiritualitatea românească a adaptat într-un mod propriu, corespunzător poziției sale particulare între Orient și Occident, această trăsătură însușită din cultura bizantină.

Dacă grecii, datorită spiritului întreprinzător la care-i îndemna deschiderea mărilor spre lumea largă și caracterul pietros, sărăcăcios al pământului lor, nu se simt prea atașați de pământul lor propriu, iar slavii, datorită moștenirii spirituale precreștine încă foarte puternică în ființa lor, atribuie naturii o forță copleșitoare și violentă, amândouă aceste spiritualități manifestând prin aceasta – în oarecare măsură – un sentiment tragic al naturii, românii trăiesc, în general, relația cu natura ca pe o mare bucurie, repaus și reconfortare, văzând-o în rodnicia ei maternă, nu întunecată, ci în frumusețea și forța ei calmantă, odihnitoare. Rodnicia ei se manifestă ca bunătate și frumusețe, bunătatea și frumusețea ca rodnicie, ca sân matern, hrănitor și odihnitor. Poate și firea traco-latină a poporului nostru, dar așezată într-un peisaj departe de mări și ferit de uscăciune, i-a dat o viață de seninătate, de siguranță, de odihnă, ferită de prea mari probleme de existență, de gândire sau, în orice caz, ferită de sentimentul tragicului. Românul se gândește chiar la diavol râzând: Stan Pățitul îl păcălește cu ușurință prin istețimea lui, superioară istețimii aceluia. Moș Dumitru Cocișul născocește renghiuri iadului întreg.(Marcel Petrișor, Serile în sat la Ocișor, București, 1971). Este o notă de încredere superioară în puterea umană, dar putere văzută în deșteptăciunea unită cu bunătatea, nu cu forța fizică, într-o deșteptăciune pusă în slujba bunătății, nu folosită spre scopuri rele, într-o deșteptăciune generos zâmbitoare. Zâmbetul, deșteptăciunea, bunătatea, frumusețea sărbătorească a unei armonii superioare sunt forțele caracteristice pe care românul le pune în luptă cu răul, de care se folosește pentru rezolvarea problemelor grele ale vieții, mai ales când ele sunt ridicate de cei răi, vicleni și egoiști. Toate aceste virtuți sunt întrupate în Făt-Frumos, dar nu lipsesc nici în Păcală, nici în Stan Pățitul. În lupta aceasta, natura este de partea lui, cu caii, cu păsările, cu albinele, cu furnicile ei. Există o anumită comuniune între om și chipurile vii ale naturii. Acestea, fără să aibă caracter de persoane, se simt bine în preajma omului bun și-l slujesc cu bucurie, în preajma celui rău opunându-i-se în tot felul. Natura este o trenă a omului, având o spontaneitate în această calitate a ei. „Codru-i frate cu românul” cuprinde un adevăr mai mult decât obiectiv. Păsările, animalele din codru îl cunosc, îl ajută, îi fac o ambianță plăcută. Dar și el se comportă între toate acestea ca o căpetenie a lor și, în același timp, ca un părinte, punând în lucrare nu numai mintea sa, ci și inima în raportul său cu ele. Animalele din curte se îngrașă pentru că se simt iubite, pentru că vițeii se joacă cu copiii. Ele se simt mai bine la casa săracului, care nu le poate oferi o hrană prea îmbelșugată, dar le înconjoară cu iubire, decât la casa bogatului, care le tratează ca pe niște valori exclusiv economice. Ele plâng, când sunt vândute, împreună cu copiii, care trebuie să se despartă de ele.

*

Dar spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai din persistența lui din vremuri imemoriale în spațiul de mijloc între Occident și Orient, ci și din îmbinarea în el a caracterului latin și al creștinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu este străin de vechimea ființei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spațiu de mijloc între Occident și Orient, dar nici de îmbinarea în el a caracterului latin și al creștinismului ortodox.

Învățatul vienez Tomaschek a arătat în Uber die Bessen (1880) că tracii numiți besi reprezintă latinitatea originară ce se întindea din Carpații vechi în toată Peninsula Balcanică și trecea până dincolo de Bosfor, în Bitinia (și Frigia), care-și avea capitala în Troia, de unde nepotul lui Priam a plecat în Italia, întemeind Roma, dând naștere latinității occidentale. Latinitatea noastră, rămasă la mijlocul Orientului și Occidentului și primind și creștinismul originar oriental, a întărit caracterul de sinteză al spiritualității poporului român.

Noi nu suntem nici unilateral raționaliști ca latinii din Occident sau ca grecii, care au influențat latinitatea occidentală, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice și africane – de un panteism și mai total prin religiile lor impersonaliste -, ci unim luciditatea rațională a latinității personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, dar cu o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârșit și care nu ne anulează ca persoane originare în sentimentul unității de comuniune pe care îl trăim. Sfântul Calinic de la Cernica a fost contemplativ și practic. Era omul rugăciunii neîncetate, dar și apărătorul săracilor și ziditorul de biserici. Dascălul lui Calinic se desparte de Paisie Velicicovski care, ca rus, accentua mai mult partea mistică și rugăciunea.

Românul e contemplativ în doina lui, dar în contemplația lui este prezent dorul după cel iubit, care nu e de față. Iar de la doina contemplativă „sare” în ajutorul celuilalt și trece la amestecul de joc al veseliei comuniunii.

Trăirea tainei de către poporul nostru, de luciditate luminoasă latină, a pus o pecete de adâncire și de grație pe cuvintele noastre latine. Noi am transformat convenția, oarecum juridică, în „cuviința” de o delicatețe intraductibilă. Am transformat dolorul latin al durerii simple, în „dorul” în care durerea capătă dimensiuni vecinice și intraductibile. Dar am adus, pe de altă parte, o lumină în cuvintele lipsite de claritate și simpliste.

Complexitatea reală a vieții spirituale a dat vremii slave și timpului latin multiple sensuri spirituale. Am făcut din sat, ca simplă așezare, o comuniune plină de viață, unică și extrem de bogată.

Nu mai vorbim de încadrarea în gramatica latină a cuvintelor slave, care le-a dat o logică luminoasă. Dar această temă cere exemplificări bogate, care ar necesita studii stăruitoare de ordin filologic.

Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, Bucureşti, 2001

Fragment din cartea lui Florin T. Roman – România, eterna poveste

 

Foto: Blogul cu două feţe