Genii si milionari

Seria de licitatii de la Christie’s, din luna mai, care s-a soldat numai la New York cu vanzari record, de aproape doua miliarde de dolari! (sau peste, daca includem si licitatiile online), m-a pus serios pe ganduri.

Imaginati-va o coala ordinara de maculator pe care sunt schitate doua femei nud sezand (Deux Nus), un desen colorat cu creionul care s-a vandut la Christie’s cu 3. 372. 500 milioane dolari. Nu avea nici o valoare decat ca era semnat de Picasso, care garanta cu geniul lui demonstrat prin alte lucrari terminate. Fiindca din cele circa 5 mii de lucrari realizate de Picasso in timpul lungii sale vieti (92 de ani, si desena si picta de la 8 ani), multe sunt crochiuri, schite, tablouri neterminate. Vazand puzderia picassoida de lucrari, la toate licitatiile de arta moderna, am remarcat ca multe tablouri sunt facute la repezeala, sa se vanda cat mai repede. Dovada ca lucrarea lui Jeune fille nue avec panier de fleurs / Tânără fată nud cu un cos de flori (1905) a fost cumparata in anul realizarii, cand pasta nici nu se uscase, de scriitoarea americana Gertrude Stein cu 30 de dolari, iar recent la Christie’s, la licitația colecției David și Peggy Rockefeller, s-a vândut cu 115 milioane de dolari! Ea facea parte din aceasta colectie uriasa, care a cuprins 1 500 de loturi, care s-au dat cu suma record de 832, 6 milioane dolari!!!

Asa procedau si alti artisti ai timpului. Isi vindeau lucrarile pe nimica toata. Iar azi sunt considerate capodopere de oameni total necunscuti, dar cu bani, care fac comert cu ele. Sau apar milionari excentrici, ca fostul magnat al cazinourilor, Steve Wynn, colectionar picassian, care anuntase ca va scoate la vanzare Le Marin / Marinarul lui Picasso, un tablou cubist, un autoportret, pictat in 1943, pentru 70 milioane dolari, dar tabloul a fost vandalizat si Christie’s l-a scos de pe lista de licitatii! Nu s-au dat amanunte. Poate fi si o stratagema, o reclama negativa de senzatie, pentru a creste interesul, pe viitor, pentru aceasta lucrare inclasificabila. De altfel, o deteriorare anterioara suferise si un alt tablou picassian detinut de Wynn, Le Rêve. Ca apoi sa-l vanda cu 155 de milioane de dolari altui milionar-colectionar (Cohen). Wynn suferă de o boală care-i afectează viziunea periferică, fapt care se presupune ca a jucat un rol în incidentul cu Le Rêve. Mai aflam ca, in februarie, Wynn a fost forțat să demisioneze din compania pe care a înființat-o, “Wynn Resorts”, pe fondul unor acuzații de hărțuire sexuală. E doar un caz din panoplia celor care au devenit mai importanti decat artistii. Si in piata de arta politica joaca un rol major. Altfel nu se explica de ce capodoperele lui Botero si altor genii din America Latina, din Cuba, de exemplu, se vand cu preturi asa de modeste, cum am aratat intr-o cronica anterioara.

*

Picasso a fost un artist cu un simt negustoresc iesit din comun. Mazgalea si vindea. El a fost un artist spontan, exact opus lui Brancusi, care isi elabora creatia. Desi avea si el simt negustoresc, mostenit de la evreii romani (oltenii), totusi consuma multa energie sa termine o lucrare, dovada ca in viata lui el nu a creat decat putine lucrari (215).

Brancusi apare rareori la Casele de licitatii, pe cand Picasso e ca la el acasa. Casele de lictitatii ar trebui sa se numeasca “Picasso”. Zeci de ani de acum incolo, opera artistului sapaniol va fi capul de afis al licitatiilor. De pe urma lui, se castiga enorm. E greu de presupus ca va avea vreo concurenta, desi toata luna mai, la Christie’s au dominat pictorii francezi, cum nu s-a mai petrecut niciodată nici chiar la ei acasă. Imperialismul în artă se află aici, la New York. Iar la Christie’s se licitează cu milioanele, de parcă nu mai există și mărunțiș. Un record a stabilit si Matisse, căruia i s-a vândut un tablou cu 80, 8 milioane dolari, iar un peisaj cu nuferi al lui Monet s-a dat cu 84, 7 milioane de dolari, alt record.
Cine si-ar fi imaginat asa ceva? Dar creatia este una si piata de arta, alta. Valoarea estetica nu coincide cu valoarea de piata. Milionarii stabilesc ierarhiile, cei americani achizitioneaza lucrari modeste ale artistilor americani, ca sa le ridice cota, si-i plaseaza in topurile artei, inaintea adevaratilor artisti. Piata ii urca sau coboara. Putem spune ca Brancusi a avut noroc, a realizat un record (71 mil. dolari) cu sculptura Portretul lui Nancy Cunard, pe care o vanduse in 1955 cu doar 5 mii de dolari! Pentru el insa era o suma importanta intrucat, asa cum ne-a spus elevul lui, Antonovici, Brancusi a sculptat ca sa scape de saracie. El a trait cu spectrul saraciei de acasa si a sculptat ca sa vanda, insa ce a sculptat, a fost perfect. In cazul lui, valoarea estetica se suprapune peste valoarea de piata stabilita de milioari.

Dar toata aceasta socoteala este la voia hazardului. Totul pare ca o ironie a soartei. O mare cacealma. Cand asisti cum se liciteaza in crescendo, cum se sare de la 70 de milioane la 80 de milioane, apoi la 100, din zece in zece sau douazeci de milioane de dolari, te apuca ameteala. Unde ma aflu?, iti spui. In ce film SF? Ce inseamna tipul acesta de depasire a limitelor, de parca banii nu mai au valoare, de parca ar fi vorba de o devalorizare? Nu cu sutele se liciteaza, nu cu miile, nici cu sutele de mii, ci cu milioanele, cu zecile de milioane! Merita vreun artist, vreo lucrare de pe acest pamant atatea milioane? Artistii, cand au creat, erau faliti. Artisti geniali faliti sunt cu sutele, cu miile, fata de colectionarii milionari, care se joaca parca de-a ruleta, asa arunca cu milioanele la aceste licitatii. E uluitor!

*

Artistii au creat pentru bucuria oamenilor, dar aceste lucrari (capodopere) intra in casele unor milionari.

Qui prodest aceasta risipa fara masura? E multa nedreptate in acest sistem. Casele de lictiatii sunt institutii create pentru milionari. Omul falit nu are acces la ele, asa cum erau si artistii care semneaza lucrarile licitate. Egon Schiele, de pilda, care a generat expresionismul, un rebel cu o soarta nefericita, a trait doar 28 de ani, a fost un geniu falit, iar aici este vedeta, un desen de-al lui se vinde cu sute de mii de dolari!

Toate operele expuse si vandute la aceste lictitatii au povestea lor adesea trista, departe de contextul in care au ajuns, la extrema cealalta, a puterii de nemasurat a banului. Capitalistului ii este inaccesibil talentul, geniului ii este inaccesibil banul. Se pare ca talentul si banul se impaca, se unesc, doar cand artistul este oale si ulcele. Casele de licitatii sunt un fel de dinozauri, care isi fac castele pe cimitirele artistilor. Ai spune ca mortii sunt vii prin aceste licitatii, prin aceste vanzari delirante, in care o lucrare de 30 de dolari se vinde cu 115 milioane de dolari!

Dar nu, mortii sunt deja muriti, cum spunea Eminescu. Iar lucrarile odata achizitionate, nu le mai vede nimeni. Ele apar doar cand mostenitorii celor care azi sunt colectionari le scot la vanzare. Circuitul este cu totul ermetic, numai in zona puterii financiare.

Grid Modorcea, Dr. in arte
Corespondenta de la New York